lungă, pentru ambele mâini. Când ridică tăişul deasupra capului, lumina soarelui păru că alunecă şi dansează pe metalul întunecat, licărind dintr-un tăiş mai ascuţit ca briciul. Gheaţa, se gândi ea, are Gheaţa!

Lacrimile i se scurgeau pe faţă, orbind-o. Şi atunci o mână ieşită din înghesuială îi cuprinse braţul ca o capcană pentru lupi, strângând-o atât de tare încât Acul îi zbură din pumn. Arya fu ridicată de la pământ. Ar fi căzut dacă nu ar fi ţinut-o, cu uşurinţa cu care ar fi ţinut o păpuşă. O faţă se lipi de a ei, cu păr lung şi negru şi o barbă încâlcită şi dinţi putrezi.

– Nu te uita! mârâi spre ea o voce.

– Eu... eu... eu..., începu Arya să bocească. Bătrânul o scutură atât de violent, încât îi clănţăniră dinţii.

– Tacă-ţi gura şi închide ochii, băiete. Slab, de parcă ar fi fost la mare depărtare, auzi un... zgomot... un sunet moale, ca un oftat, de parcă un milion de oameni ar fi expirat în acelaşi timp. Degetele bătrânului i se înfipseră în braţ, tari ca fierul. Uită-te la mine. Da, aşa să faci, la mine. Respiraţia îi era încărcată de mirosul vinului prost. Îţi aminteşti, băiete?

Mirosul fu cel care-i aminti. Arya văzu părul năclăit, lipit, mantia neagră, peticită, prăfuită, care-i acoperea umerii strâmbi, ochii negri şi necruţători, scăpărând spre ea. Îşi aminti de fratele în negru, care venise să-l caute pe tatăl ei.

– Acum mă cunoşti, nu-i aşa? Uite ce băiat isteţ! Scuipă. Acum s-a terminat. Tu vii cu mine şi-ţi vei ţine gura ferecată. Când încercă să răspundă, o scutură din nou, chiar mai tare. Taci, îţi spun!

Piaţa începuse să se golească. Mulţimea se dizolvă în jurul lor, pe când oamenii se duceau în treburile lor. Însă viaţa Aryei parcă se sfârşise. Năucă, începu să meargă lângă... Yoren, da numele lui este Yoren. Nu-şi aminti că-şi recuperase Acul, până când nu-i dădu el sabia înapoi.

– Sper că poţi să te foloseşti de asta, băiete.

– Nu sunt..., începu ea.

O împinse în pragul unei uşi şi-şi înfipse degetele murdare în părul ei, smucind-o, trăgându-i capul înapoi.

– ...un băiat isteţ, asta ai vrut să spui, nu?

În cealaltă mână ţinea un cuţit.

Când lama fulgeră spre faţa ei, Arya se trase înapoi, lovind cu sălbăticie, smucindu-şi capul dintr-o parte în alta, însă o apucase de păr atât de tare, încât simţi cum îi crapă pielea de pe ţeastă, iar pe buze îi veni gustul sărat al lacrimilor.

BRAN

 

Cei mai în vârstă erau mari, de şaptesprezece şi optsprezece ani împliniţi. Unul avea douăzeci. Majoritatea erau mai tineri, de şaisprezece ani sau chiar mai puţin.

Bran îi privea din balconul turnului Maesterului Luwin, ascultându-le icnetele şi sudălmile când îşi răsuceau beţele şi săbiile de lemn. Curtea răsuna de pocnetul lemnului pe lemn, punctat mult prea adesea de bufnituri şi răcnete de durere, când vreo lovitură atingea pielea sau carnea. Ser Rodrik se plimba printre băieţi, cu faţa înroşită între favoriţii săi albi, mormăind la câte unul sau la toţi. Bran nu-l mai văzuse niciodată pe bătrânul cavaler arătând atât de furios.

– Nu, continua să repete. Nu, nu, nu.

– Nu luptă prea bine, spuse Bran neîncrezător.

Îl scarpină absent pe Vară în dosul urechilor, în vreme ce lupul străvechi sfâşia o halcă de carne. Oasele trosneau între colţii lui.

– Asta-i ceva sigur, se învoi Maester Luwin, oftând îndelung. Se uita prin tubul său mare, cu lentile Myrishiene, măsurând umbre şi notând poziţia unei comete care atârna pe cerul dimineţii. Dar cu timpul... Ser Rodrik are dreptate, avem nevoie de oameni pe metereze. Tatăl tău, lordul, a luat cu el floarea gărzii la Debarcaderul Regelui, iar fratele tău i-a luat pe restul, împreună cu toţi bărbaţii pe o rază de multe leghe împrejur. Mulţi nu se vor mai întoarce, iar noi trebuie să găsim alţii care să-i înlocuiască.

Bran se uită nemulţumit spre băieţii care năduşeau jos, în curte.

– Dacă încă aş mai avea picioarele, aş putea să-i bat pe toţi. Îşi aminti de ultima dată când ţinuse o sabie în mâini, când regele venise la Winterfell. Fusese doar o sabie de lemn, dar îl azvârlise la pământ pe Prinţul Tommen de vreo cincizeci de ori. Ser Rodrik ar putea să mă înveţe să folosesc o halebardă cu mâner lung, iar Hodor ar putea fi picioarele de care am nevoie. Am putea fi un cavaler împreună.

– Mă tem că asta-i... imposibil, zise Maester Luwin. Bran, când un bărbat luptă, braţele, picioarele şi mintea lui trebuie să fie una.

Jos, în curte, Ser Rodrik striga:

– Luptaţi ca nişte gâscani. Te loveşte, iar tu-l loveşti şi mai tare. Parează! Blochează lovitura. Ciondăneala de gâscani nu-i de-ajuns. Dacă aţi avea săbii adevărate, prima lovitură v-ar reteza braţul! Unul dintre băieţi râse, iar bătrânul cavaler se repezi asupra lui. Râzi?! Asta-i culmea! Lupţi ca un arici!

– Cândva a existat un cavaler care nu putea vedea, continuă Bran cu încăpăţânare, pe când Ser Rodrik se agita jos. Bătrâna Nan mi-a povestit de el. Avea o prăjină lungă, cu lame la ambele capete, şi o putea roti cu mâinile şi să doboare doi dintr-odată.

– Symeon Ochi-de-Stea, făcu Luwin scriind numere într-un catastif. Când şi-a pierdut ochii, a pus safire în formă de stea în găvanele goale, sau cel puţin aşa pretind menestrelii. Bran, asta-i doar o poveste, la fel ca legendele despre Florian Smintitul. O legendă din Vremea Eroilor. Trebuie să uiţi de visele astea, nu vor face altceva decât să-ţi amărească inima.

Când pomeni de vise, îşi aminti.

– Am visat din nou cioroiul, azi-noapte. Cel cu trei ochi. A zburat până în camera mea de culcare şi mi-a spus să vin cu el, şi aşa am făcut. Ne-am dus jos, la cripte. Tata era acolo şi am vorbit. Era trist.

– Şi ce-i cu asta? Luwin se uită prin tubul său.

– Era ceva legat de Jon, cred. Visul fusese foarte tulburător, mai mult decât oricare altul dintre cele cu cioroiul. Hodor nu se duce la cripte.

Maester abia dacă-l asculta, Bran putea vedea asta. Îşi ridică privirile de la tub, clipind.

– Hodor nu...

– Nu s-ar duce la cripte. După ce