m-am trezit, i-am spus să mă ducă jos, să văd dacă tata era acolo cu adevărat. Prima oară nici n-a priceput ce-i spuneam, însă l-am făcut să mă ducă până la trepte, spunându-i pe unde să meargă, dar de acolo n-a mai vrut să coboare. Stătea la capătul treptelor şi spunea: „Hodor”, de parcă s-ar fi speriat de întuneric, însă aveam o torţă. M-a enervat atât de tare, încât aproape că i-am tras una în cap, aşa face întotdeauna Bătrâna Nan. Remarcă felul în care se încruntase Maester şi adăugă în grabă: Dar nu l-am pocnit.

– Bine. Hodor este un om, nu un catâr, să fie bătut.

– În vis, am zburat jos cu cioroiul, dar nu pot face asta când sunt treaz, explică Bran.

– De ce ai vrea să cobori la cripte?

– V-am spus deja. Ca să-l caut pe tata.

Maester trase de lanţul din jurul gâtului, aşa cum făcea întotdeauna când nu-i convenea ceva.

– Bran, copil dulce, într-o bună zi Lordul Eddard va sta şi el sub lespede, lângă tatăl lui şi tatăl tatălui său, precum toţi cei din neamul Stark până la vechii Regi ai Nordului... dar abia peste foarte mulţi ani, zeii se vor învrednici de asta. Tatăl tău este prizonierul reginei la Debarcaderul Regelui. Nu-l vei găsi în cripte.

– A fost acolo, noaptea trecută. Am vorbit cu el.

– Băiat încăpăţânat ce eşti, oftă Maester, punându-şi ceaslovul la o parte. Ai vrea să mergi să vezi?

– Nu pot. Hodor nu se duce acolo, iar treptele sunt prea înguste şi prea întortocheate pentru Dansatoare.

– Cred că aş putea rezolva eu acest neajuns.

În locul lui Hodor fu chemată barbara Osha. Era înaltă şi aspră şi nu făcea nazuri, era gata să meargă oriunde i se poruncea.

– Am trăit o viaţă întreagă dincolo de Zid, iar o groapă în pământ nu mă înspăimântă deloc, lorzii mei, spuse ea.

– Vară, vino, făcu Bran pe când ea-l ridică în braţele musculoase şi puternice.

Lupul străvechi îşi abandonă osul şi se luă după ei când Osha îl duse pe Bran prin curte şi în jos, pe treptele în spirală, spre tainiţa rece de sub pământ. Maester Luwin mergea înaintea lor, cu o torţă. Lui Bran nici măcar nu-i păsa prea tare că-l căra în braţe şi nu în spate. Ser Rodrik ordonase ca lanţul Oshei să fie scos, din moment ce slujise atât de bine şi cu credinţă de când se afla la Winterfell. Dar încă mai avea cătuşele grele de fier în jurul gleznelor, un semn că nu aveau încă încredere totală în ea, însă nu-i stânjeneau paşii siguri pe trepte.

Bran nu-şi mai amintea când fusese ultima oară în cripte. Era sigur că fusese înainte. Când era mic, obişnuia să se joace acolo cu Robb şi Jon şi cu surorile sale.

Dorea ca ei să fie acum aici; tainiţa nu i s-ar mai fi părut atât de întunecoasă şi înspăimântătoare. Vară se strecură în bezna tăcută, apoi se opri şi înălţă capul, adulmecând în aerul rece şi mort. Îşi dezveli colţii şi se trase îndărăt, cu ochii lucind ca aurul în lumina torţei. Chiar şi Osha, dură ca fierul călit, părea să nu se simtă prea în largul ei.

– Ce oameni mohorâţi, spuse ea privind şirul lung al Starkilor din granit, aşezaţi pe tronurile lor.

– Erau Regii Iernii, şopti Bran. Cumva, i se părea nepotrivit să vorbească tare aici. Osha zâmbi.

– Iarna nu are rege. Dacă ai fi văzut-o, ţi-ai fi dat şi tu seama, băiat al verii.

– Au fost Regii Nordului timp de o mie de ani, spuse Maester Luwin, ridicând torţa în aşa fel încât lumina străluci pe feţele lor din piatră. Unii erau pletoşi şi bărboşi, bărbaţi lăţoşi, sălbatici ca lupii ghemuiţi la picioarele lor. Alţii erau bărbieriţi ca în palmă, cu trăsături alungite şi colţoase, precum săbiile lungi din fier din poala lor.

– Oameni aspri pentru vremuri grele. Vino.

Coborî cu vioiciune în tainiţă, trecând de înşiruirea de coloane din piatră şi de şirul nesfârşit de chipuri sculptate. O limbă de foc se târa în urmă-i, din torţa ridicată. Cavoul era cavernos, întins mai departe decât Winterfellul însuşi, iar Jon îi spusese o dată că mai erau şi alte niveluri, sub pământ, hrube chiar mai adânci şi mai întunecoase, unde erau îngropaţi regii cei vechi. Numai să nu piardă lumina. Vară refuză să se mai mişte de pe trepte chiar şi atunci când Osha se lua după torţă, cu Bran în braţe.

– Îţi aminteşti istoria, Bran? zise Maester în timp ce mergeau. Spune-i Oshei cine au fost ei şi ce au făcut, dacă esti în stare.

Se uită spre chipurile în trecere şi legendele îi reveniră în minte. Maester i le povestise, iar Bătrâna Nan făcuse ca ele să prindă viaţă.

– Acela-i Jon Stark. Când năvălitorii de pe mare au debarcat la răsărit, i-a alungat pe toţi şi a construit castelul de la Portul Alb. Fiul său a fost Rickard Stark, nu tatăl tatălui meu, ci alt Rickard, el a luat Gâtul de la Regele Mlaştinii şi s-a căsătorit cu fiica lui. Theon Stark este cel slab, cu părul lung şi barba rară. Îi spuneau „Lupul Flămând”, pentru că era întotdeauna în război. Acela-i Brandon, cel înalt cu chipul visător, i se zicea Brandon Navigatorul, pentru că iubea marea. Mormântul său este gol. A încercat să navigheze spre vest, peste Marea de Apus, dar nu a mai fost văzut niciodată. Fiul său a fost Brandon Pârjolitorul, pentru că a dat foc tuturor navelor tatălui său, din cauza durerii. Acolo-i Rodrik Stark, cel care a câştigat Insula Ursului la o trântă şi a dăruit-o Mormonţilor. Iar acela-i Torrhen Stark, Regele îngenuncheat. A fost ultimul rege al Nordului şi primul Lord de Winterfell, după ce s-a predat lui Aegon Cuceritorul. Oh, iată-l acolo pe Cregan Stark. A luptat cu Prinţul Aemon, iar Cavalerul-Dragon a spus că nu s-a mai înfruntat niciodată cu un spadasin atât de bun. Ajunseseră aproape de capătul şirului, iar Bran simţi tristeţea copleşindu-l lent. Iar acolo este bunicul meu, Lordul Rickard, care a fost decapitat de Aerys, Regele Nebun. Fiica lui,