Lyanna, şi fiul său, Brandon, odihnesc în mormintele de lângă el. Nu eu, un alt Brandon, fratele tatălui meu. Ei n-ar trebui să aibă statui, fiindcă sunt numai pentru lorzi şi regi, însă tatăl meu i-a iubit atât de mult încât a pus să li se ridice unele.

– Femeia este frumoasă, zise Osha.

– Robert a fost logodit cu ea, însă Prinţul Rhaegar a răpit-o şi a siluit-o, explică Bran. Robert a luptat într-un război pentru a o recăpăta. L-a ucis pe Rhaegar la Trident, cu ciocanul său, însă Lyanna a murit şi nu a mai revăzut-o niciodată.

– O poveste tristă, făcu Osha, însă nişele acelea goale sunt şi mai triste.

– Mormântul Lordului Eddard, pentru când îi va veni vremea, spuse Maester Luwin. Aici l-ai văzut pe tatăl tău în vis, Bran?

– Da.

Amintirea îl înfiora. Privi în jur neliniştit, cu părul de pe ceafă ridicat. Auzise, cumva, vreun zgomot? Era cineva acolo? Maester Luwin păşi înainte, spre mormântul deschis, cu torţa în mână.

– După cum vezi, nu-i aici. Nici nu va fi, pentru mulţi ani de acum înainte. Visele sunt doar vise, copile, îşi întinse braţul în bezna dinlăuntrul mormântului, ca în botul unei jivine uriaşe. Vezi? Este gol...

Bezna ţâşni spre el, mârâind.

Bran văzu ochi precum un foc verde, o sclipire de colţi, blană neagră ca bezna din jurul lor. Maester Luwin urlă şi-şi azvârli mâinile în sus. Torta îi zbură dintre degete, ricoşând din chipul de piatră al lui Brandon Stark şi căzu la picioarele statuii, flăcările lingându-i degetele, în lumina pâlpâitoare îl văzură pe Luwin luptându-se cu lupul străvechi, lovindu-l peste bot cu o mână, în vreme ce fălcile acestuia se strânseră pe cealaltă.

– Vară! ţipă Bran.

Iar Vară veni, ţâşnind din întunecimea din urma lor, o umbră în salt. Se izbi de Câinele Lăţos şi-l azvârli înapoi, iar cei doi lupi străvechi se rostogoliră într-un ghem de blană cenuşie şi neagră, clămpănind din fălci şi muşcându-se unul pe celălalt, în vreme ce Maester Luwin se clătina pe genunchi, cu braţul sfâşiat şi însângerat. Osha îl sprijini pe Bran de lupul din piatră al Lordului Rickard şi se grăbi să-l ajute pe Maester. În lumina torţei pâlpâind, umbrele alungite ale lupilor se luptau pe zid şi pe tavan.

– Lăţosule, chemă o voce slabă. Când Bran se uită în sus, fratele său cel mic stătea la buza mormântului tatălui lor. Cu o ultimă muşcătură spre botul lui Vară, Câinele Lăţos se desprinse din încleştare şi se duse lângă Rickon. Să-l laşi pe tatăl meu în pace, îl avertiză Rickon pe Luwin. Să-l laşi în pace.

– Rickon, făcu Bran cu blândeţe. Tata nu-i aici.

– Ba, este. L-am văzut. Pe faţa lui Rickon licăreau lacrimile. L-am văzut noaptea trecută.

– În vis?...

Rickon dădu din cap.

– Să-l laşi în pace. Să-i dai pace. Acum vine acasă, aşa cum a promis. Vine acasă.

Bran nu-l mai văzuse niciodată pe Maester Luwin arătând atât de buimăcit. Sângele îi şiroia pe braţ, acolo unde Câinele Lăţos îi sfâşiase mâneca de lână şi carnea de dedesubt.

– Osha, torţa, spuse el îndurând durerea, iar ea o înşfacă înainte să se stingă. Pete de funingine murdăreau ambele picioare ale unchiului său. Fiara asta, continuă Luwin, ar fi trebuit să fie înlănţuită la coteţe.

Rickon îl bătu uşor pe Câinele Lăţos peste botul umed de sânge.

– Îi dau drumul. Nu-i plac lanţurile.

– Rickon, spuse Bran, n-ai vrea să vii cu mine?

– Nu. Îmi place aici.

– Aici e întuneric. Si rece.

– Nu mi-e frică. Trebuie să-l aştept pe tata.

– Poţi să-l aştepţi cu mine, rosti Bran. Aşteptăm împreună, tu şi cu mine şi lupii noştri. Cei doi lupi străvechi îşi lingeau rănile acum, însă erau gata să-şi reia lupta.

– Bran, spuse apăsat Maester, ştiu că ai intenţii bune, însă Câinele Lăţos este prea sălbăticit ca să zburde liber. Eu sunt al treilea pe care-l muşcă. Lasă-l liber la castel şi este numai o problemă de timp până ce va ucide pe cineva. Adevărul este dureros, însă lupul trebuie să fie înlănţuit, sau....

Ezită. Sau sacrificat, se gândi Bran, însă ceea ce spuse fu:

– Nu-i făcut pentru lanţuri. Vom aştepta în turnul tău, toţi.

– Dar nu este posibil, zise Maester Luwin.

Osha rânji.

– Din câte-mi amintesc, băiatul-i stăpânul aici. Îi dădu torţa înapoi lui Luwin şi-l luă din nou pe Bran în braţe. Atunci, spre turn!

– Vii, Rickon?

Fratele său dădu din cap.

– Numai dacă vine şi Câinele Lăţos, spuse, luând-o la fugă după Osha şi Bran, iar Maester Luwin nu mai putu face altceva decât să-i urmeze, privind neliniştit lupii.

Turnul Maesterului Luwin era într-o asemenea neorânduială, încât lui Bran i se părea o minune că reuşea să găsească ceva vreodată. Teancuri nesigure de cărţi se înălţau pe scaune şi pe mese, şiruri de borcane se aliniau pe rafturi, capete de lumânare şi bălţi de ceară uscată pătau mobila, tubul de bronz cu lentile Myrishiene zăcea pe un trepied lângă uşa terasei, hărţi stelare atârnau de pereţi, hărţi în relief zăceau răspândite printre notiţe, hârtii, sticle cu cerneală erau pretutindeni, iar totul era pătat cu excrementele lăsate de corbii de pe grinzi. Croncănitul lor strident se răspândi de sus în vreme ce Osha spălă şi bandajă rănile Maesterului, sub instrucţiunile agitate ale lui Luwin.

– Este o nebunie, zise el în timp ce ea ungea muşcăturile de lup cu o alifie usturătoare. Sunt de acord că este ciudat că amândoi aţi avut acelaşi vis, dar, dacă staţi să vă gândiţi, este ceva normal. Vă este dor de tatăl vostru şi ştiţi că este în captivitate. Spaima poate înfierbânta mintea omului, dându-i gânduri ciudate. Rickon este prea mic ca să priceapă...

– Am patru ani acum, spuse Rickon. Se uita prin tubul cu lentile la capetele de balaur de la Prima Fortăreaţă. Lupii străvechi şedeau pe laturile opuse ale încăperii mari, circulare, lingându-şi rănile şi rozând oase.

– ...prea tânăr şi, ooh, pe cele şapte iaduri, mă arde, nu, nu te opri, mai pune. Prea mic, aşa cum cum spun, însă tu, Bran, eşti destul de mare să ştii că visele sunt doar vise.

– Unele da, altele nu. Osha turnă lapte