Pe faţa bătrânului alunecau lacrimi, dar el scutură cu încăpăţânare din cap.

– Copiii pădurii... trăiesc doar în vise. Acum... Moarte, pieire.... Destul, ajunge! Bandajele acum. Feşele, apoi le înveleşti şi strângi tare, fiindcă voi sângera.

– Bătrâna Nan spune despre copii că ei ştiau cântecele copacilor, că puteau zbura ca păsările şi înota ca peştii şi că vorbeau cu animalele, zise Bran. Spune că au compus o muzică atât de frumoasă, încât te făceau să plângi ca un bebeluş, numai s-o poţi asculta.

– Da, şi toate astea le-au făcut prin vrăji, spuse Maester Luwin năucit. Aş vrea ca ei să fie aici acum. Un farmec al lor mi-ar vindeca braţul cu mai puţină durere, ar putea vorbi cu Câinele Lăţos şi să-i spună să nu mai muşte. Îi aruncă lupului mare şi negru o căutătură furioasă, din coltul ochilor. Învaţă-ţi lecţia, Bran. Omul care se încrede în farmece se duelează cu o sabie de sticlă. Aşa cum au făcut şi copiii pădurii. Uite, lasă-mă să-ţi arăt ceva.

Se ridică dintr-odată, traversă încăperea şi reveni cu un borcan verde în mâna bună.

– Uitaţi-vă la astea, spuse şi deşurubă capacul scoţând la iveală un pumn de vârfuri negre de săgeată.

Bran luă unul.

– E făcut din sticlă.

Curios, Rickon se trase mai aproape, să se uite peste masă.

– Sticla dragonilor, o identifică Osha, aşezându-se lângă Luwin, bandajându-i mâna.

– Obsidian, o corectă Maester. Topit în focurile zeilor adânc, sub pământ. Copiii pădurii vânau cu ele, acum o mie de ani. Ei nu foloseau metal. În locul zalelor, purtau cămăşi lungi din frunze ţesute şi-şi încingeau picioarele în scoarţă de copac, aşa că păreau că se fac una cu pădurea. În loc de săbii, aveau lame din obsidian.

– Şi mai au încă. Osha puse feşe moi peste muşcăturile de pe antebraţul lui şi le legă strâns cu fâşii lungi de in.

Bran se uită mai de aproape la vârful de săgeată. Sticla neagră era subţire şi lucitoare. O găsi foarte frumoasă.

– Pot să păstrez unul?

– După cum pofteşti, spuse Maester.

– Şi eu vreau unul, glăsui Rickon. Vreau patru. Am patru ani.

Luwin îl puse să le numere.

– Aveţi grijă, sunt încă ascuţite. Să nu vă tăiaţi.

– Povesteşte-mi despre copii, zise Bran.

Era important.

– Ce ai vrea să şti?

– Totul.

Maester Luwin se trase de colan, acolo unde se freca de gât.

– Erau oameni din Era Zorilor, primii, înainte de regi şi regate, spuse el. În acele zile nu existau nici castele şi nici avanposturi sau oraşe, nu puteai găsi nici un târg de negustori între locurile de aici şi marea Dorne. Nu erau nici măcar oameni. Numai copiii pădurii locuiau pe tărâmul pe care-l numim acum Cele Şapte Regate. Erau fiinţe întunecate şi frumoase, mici de statură, nu mai înalte decât copiii, chiar şi când ajungeau la vârsta bărbăţiei. Trăiau în adâncurile pădurii, în peşteri şi locuinţe lacustre şi în oraşele secrete de prin copaci. Mărunţi cum erau, aveau agilitate şi graţie. Bărbaţii şi femeile vânau împreună, cu arcurile lor din lemn tare şi cursele lor zburătoare. Zeii lor erau zeii pădurii, pârâului şi pietrei, vechii zei ale căror nume sunt secrete. Înţelepţii lor erau numiţi profeţii verzi şi ciopleau în lemn chipuri ciudate, ca să păzească pădurile. Cât timp au domnit copiii aici, sau de unde au venit, nimeni nu poate şti. Însă acum douăsprezece mii de ani, Primii Oameni au apărut dinspre răsărit, au traversat Braţul Rupt pe Dorne, înainte să fi fost frânt. Au venit cu săbii de bronz şi scuturi mari din piele, călare pe cai. Pe acest mal al mării înguste nu mai fusese văzut nici un cal. Aşa că, fără îndoială, copiii erau înspăimântaţi, precum erau şi Primii Oameni de feţele din copaci. Pe măsură ce Primii Oameni au ridicat avanposturi şi ferme, au tăiat trunchiurile cu feţele cioplite, dându-le pradă focului. Îngroziţi până peste poate, copiii au plecat la luptă. Vechile cântece spun că profeţii verzi au folosit magia neagră ca să facă mările să se ridice şi să măture pământul, zdrobind Braţul, însă era prea târziu ca să mai poată închide uşa. Războaiele au continuat până ce pământul s-a făcut roşu de sângele oamenilor şi copiilor laolaltă, dar mai mult de al copiilor decât de al oamenilor, pentru că oamenii erau mai mai mari şi mai puternici, iar lemnul, piatra şi obsidianul nu se puteau măsura cu bronzul. În cele din urmă, înţelepciunea ambelor rase a avut câştig de cauză, iar conducătorii şi eroii Primilor Oameni s-au întâlnit cu profeţii verzi şi cu dansatorii pădurii, în mijlocul unor poieni pe o insuliţă de pe marele lac numit Ochiul Zeilor. Acolo au pus la cale Pactul. Primilor Oameni li s-au dat teritoriile de pe coaste, câmpiile înalte şi pajiştile luminoase, munţii şi mlaştinile, însă pădurile adânci au fost hărăzite să le rămână copiilor pentru totdeauna, iar nici un lemn vrăjit nu avea să mai fie doborât de secure pe teritoriul lor. Aşa că zeii au fost martorii pecetluirii pactului, fiecărui copac de pe insulă i s-a dat o faţă şi, după aceea, ordinul sacru al oamenilor verzi a fost format să vegheze asupra Insulei Chipurilor. Pactul a adus patru mii de ani de prietenie între oameni şi copii. Cu timpul, Primii Oameni au renunţat la zeii pe care-i aduseseră cu ei şi au început să-i slujească pe zeii secreţi ai pădurii. Respectarea Pactului s-a încheiat odată cu Era Zorilor, când a început Era Eroilor.

Pumnul lui Bran se strânse peste vârful de săgeată, negru şi lucitor.

– Însă acum nu mai sunt copii ai pădurilor, spui tu.

– Ba mai sunt, zise Osha, muşcând cu dinţii capătul ultimului bandaj. La nord de Zid se întâmplă alte lucruri, într-acolo s-au dus copiii, uriaşii şi alte seminţii din vechime.

Maester Luwin oftă.

– Femeie, după lege, ar trebui să fii ori moartă, ori în lanţuri. Casa Stark te-a tratat mai blând decât ai merita. Este nesimţitor să-i răsplăteşti pentru bunătatea lor umplând capul băieţilor cu tot felul de sminteli.

– Spune-mi unde s-au dus, făcu