— Care forță? întrebară ceilalți.

— Forța apei. Rîulețul adînc pe care l-am văzut astăzi și pe care nu l-am putut trece, curge spre miazăzi tocmai în direcția în care vrem să ne îndreptăm. Printre lucrurile noastre se află două bărci mici, pliante, pe care le-am luat ca să putem străbate spațiile neînghețate, cînd vom ajunge în regiunile ghețurilor. Am uitat cu desăvîrșire de ele, pentru că pînă acum nu ne-au fost de trebuință. În fiecare încap doi oameni! Ne îmbarcăm în ele și pornim la drum. Cînd o să înceapă pădurea, facem o plută, dacă bărcile vor fi prea încărcate, și plutim cît ne duce apa.

— E un plan minunat! exclamă Kaștanov.

— Și ușor, și comod! N-ai decît să plutești, să privești în jur și să notezi tot ce vezi, se entuziasma Papocikin.

— Numai că orizontul nostru va fi limitat la malurile rîului, acoperite, probabil, cu o vegetație deasă. Vom pluti ca printr-un coridor de verdeață și nu vom vedea nimic! spuse Gromeko.

— Cine ne împiedică să ne oprim, să coborîm pe mal și să explorăm regiunile mai interesante? Și apoi, doar tot pe mal vom înnopta, îl lămuri Makșeev.

— Iar explorările o să le putem face fără să cărăm poveri în spate — cu forțe proaspete și mai sprinteni, adăugă Papocikin.

— Avînd la dispoziție două bărci și o plută, o să strîngem o colecție mai bogată. N-o să fie prea ușor să cărăm în spinare toate piesele strînse, mai cu seamă că această povară o să crească cu fiecare zi, zise Kaștanov.

— Și, în sfîrșit, înaintînd cu bărcile, vom fi mai feriți de fiarele și reptilele care trăiesc prin păduri și mlaștini. Cine știe ce surprize ne mai rezervă această țară misterioasă către care ne îndreptăm! spuse Gromeko.

— Într-un cuvînt, ne-ai dat o idee strașnică, Iakov Grigorievici, pentru care îți sîntem recunoscători, încheie Kaștanov. De aceea, propun să dăm numele dumitale rîului pe care vom pluti. Și acum, hai să mergem să ne vîrîm în sacii noștri sau mai bine să ne culcăm pe ei, fiindcă e cald, iar mîine să mergem în locul unde am lăsat mamutul și să aducem cu săniile pielea, colții și o provizie de carne.

— Dar parcă era vorba să mutăm întregul campament în locul unde se află mamutul! le aminti Papocikin.

— Nu cred că ar fi mai ușor. Ca să ajungem la rîulețul pe care o să plutim, trebuie să ne îndreptăm în direcția opusă și nu are nici un rost să ne depărtăm de el. În afară de asta, colina unde ne-am făcut sălașul are o sumedenie de avantaje: e uscată, poate fi văzută de la mare distanță, e departe de pădure, unde trăiesc diferite sălbătăciuni, e aproape de ghețuri, în sfîrșit se află în bătaia vîntului, lucru foarte important pentru cîini, mai ales cînd vremea va deveni mai călduroasă. De pe colina asta putem scruta zările și observa ușor dacă se apropie vreun dușman.

— Și unde mai pui că e foarte potrivită pentru observații meteorologice și de altă natură, adăugă Borovoi. O să facem aici o adevărată stațiune și nădăjduiesc că barometrele mele vor arăta toate schimbările presiunii atmosferice.

GROPARI NEPOFTIȚI

Era ora zece seara cînd terminară de discutat. Se culcară pe saci și adormiră.

Dimineața, la dejun, statură la sfat pentru a hotărî cine să se ducă la locul unde se afla mamutul și dacă este cazul într-adevăr să facă acest lucru, ori e mai bine să se pregătească de drum.

— Dacă am fi siguri că o să mai întîlnim mamuți, atunci nu are nici un rost să-l aducem aici pe cel răpus, mai ales că l-am descris și l-am fotografiat. Cum însă o să intrăm curînd în pădure, se prea poate să nu mai vedem asemenea animale, dacă ele trăiesc numai în tundră, de-a lungul marginii ghețurilor, spuse Kaștanov.

Pînă la urmă hotărîră ca patru oameni, cu trei sănii și cîinii necesari, să se ducă în locul unde lăsaseră mamutul.

La campament rămase Gromeko, care voia ca înainte de a pleca la drum să mai strîngă plante de primăvară din tundră, din jurul colinei, și Kaștanov, care avea de gînd să facă săpături în povîrnișul dealului, spre a stabili constituția lui. Colina asta singuratică, în mijlocul tundrei, i se părea ciudată.

Plecară călăuziți de Papocikin. Pe drum împușcară cîteva păsări de baltă ce rătăceau prin tundră, în preajma rîulețului, precum și un iepure foarte ciudat, ce semăna mai curînd cu un dipodid [15] uriaș: prada aceasta îl bucură mult pe zoolog.

Zăriră de departe cadavrul mamutului, ce părea un dîmb pe întinsul neted al tundrei. Cînd se apropiară, Igolkin, care avea ochi mai ageri, îi preveni pe ceilalți că în jurul cadavrului foiesc niște jivine cenușii.

Lăsînd săniile la oarecare distanță, vînătorii se apropiară cu băgare de seamă și deodată se opriră uimiți — jivinele cu pricina dispărură de parcă le-ar fi înghițit pămîntul.

— E-he! exclamă Papocikin, cînd, în sfîrșit, se apropiară cu toții de mamut. Ian priviți, aici a fost cineva în lipsa noastră.

Se părea că în jurul mamutului trebăluiseră niște cîrtițe uriașe: pretutindeni se zăreau mușuroaie de pămînt, înalte cam de un metru, amestecat cu rădăcini de tufe. Partea dinapoi a cadavrului era atît de adînc îngropată în pămînt, încît abia se mai vedea.

— Cine o fi făcut isprava asta? se întrebară vînătorii.

— Niște gropari iscusiți! Cred că au vrut să îngroape tot cadavrul, ca să-l ascundă, poate, de lupi, sau să-și facă o rezervă de hrană, fu de părere Makșeev.

Igolkin aduse un cîine, care, după ce mirosi pămîntul săpat, se năpusti deodată sub pîntecul mamutului și scoase afară de picior o jivină mică, ciudată, care se apără deznădăjduită cu labele-i scurte, guițînd ca un purcel. O uciseră cu cuțitul, o scoaseră din gura cîinelui și începură să o examineze. Dihania semăna leit cu un viezure, atît la înfățișare, cît și la culoare. Continuîndu-și cercetările, mai descoperiră cîteva animale asemănătoare ascunse