Acești gropari nepoftiți îi împiedicară să jupoaie pielea de pe tot corpul mamutului, silindu-i să se mulțumească cu partea stîngă. Examinară apoi măruntaiele, tăiară un picior din față și unul din spate, desprinseră cu toporul unul din colții animalului, îi scoaseră un ochi, o jumătate de creier, limba și doi dinți. Lăsară apoi cîinii să mănînce restul pe săturate. Mai încărcară în sănii cîteva hălci dintr-o pulpă și niște mușchi, apoi porniră încet spre campament. Groparul, iepurele și păsările alcătuiau colecția zoologică din ziua aceea, de care Papocikin era încîntat.

— Să-i lăsăm pe gropari să-și vadă mai departe de treabă, glumi Borovoi. Cînd n-o să avem carne pentru cîini, dăm o raită pe aici, cu Igolkin, să ne aprovizionăm. Sau poate o facem mai curînd, pînă nu se strică carnea.

— Atunci luați și țeasta, îi rugă Papocikin. Cred că groparii o vor curăța bine.

Cînd se apropiară de campament, vînătorii observară că Gromeko și Kaștanov se îndeletnicesc cu o treabă ciudată. Dintr-o groapă săpată în coasta colinei, scoteau bucăți mari de piatră albă, pe care le așezau grămadă.

— Colina asta e o adevărată comoară pentru expediția noastră, îi lămuri Kaștanov pe tovarășii săi, cînd aceștia ajunseră lîngă el. Ca să-i cercetez constituția, am săpat o groapă de un metru și jumătate și la această adîncime am găsit un strat compact de gheață curată; săpînd în alt loc, am obținut același rezultate. Atunci mi-a venit ideea să fac în adîncul colinei o încăpere în gheață, care va fi un răcitor minunat, unde vom păstra proviziile și pieile. Doar n-o să ne pice zilnic pentru cină mamuți sau rinoceri!

— Să fie oare toată colina din gheață și numai pe deasupra să aibă un strat de pămînt? întrebă Borovoi.

— Cred că da! În nordul Siberiei se găsesc asemenea ghețari fosili. La obîrșie, ei sînt fie niște nămeți uriași, păstrați întîmplător, fie o parte dintr-un masiv de gheață, rămasă după retragerea ghețurilor. Încetul cu încetul, gheața a fost acoperită de mîlul și nisipul adus de pîraiele ce curgeau și de aceea s-a păstrat [16].

Această descoperire a Iui Kaștanov avea o mare însemnătate pentru grupul ce rămînea în tabără și care putea amenaja astfel, chiar sub locuința sa, un ideal depozit de provizii.

— Mai tîrziu, o să punem aici o ușă și o să facem dedesubt o încăpere spațioasă, spuse Borovoi.

— Pe lîngă asta o să săpăm în gheață, în altă coastă a colinei, o peșteră, unde o să ținem cîinii cînd o să înceapă vremea călduroasă, adăugă Igolkin.

După ce descărcară săniile, toți îi ajutară pe Kaștanov și Gromeko să amenajeze o încăpere destul de mare, unde să depoziteze părțile din corpul mamutului, pe care le aduseseră cu ei și ceea ce mai rămăsese din rinocer. Cînd isprăviră, astupară intrarea cu blocuri de gheață și o baricadară cu schiuri și sănii, ca să ferească proviziile de cîini.

A doua zi începură dis-de-dimineață pregătirile de drum. Mai întîi triară bagajul. Apoi depozitară în răcitor conservele, alcoolul, peștele uscat și încărcară în sănii bărcile și echipamentul necesar pentru călătoria în adîncul Plutoniei. Prînziră împreună pentru ultima dată și porniră spre rîulețul Makșeev, luîndu-și rămas bun de la Borovoi, care în lipsa lor avea să păzească iurta și depozitul. Igolkin urma să se întoarcă cu săniile spre seară. Hotărîră să ia un singur cîine, pentru pază; îl aleseră pe Generalu. Iar pentru ca patrupedul care îi însoțea să suporte mai ușor căldura, îl tunseră, și cîinele pufos căpătă o înfățișare care stîrni hazul tuturor. În vîrful capului îi rămăsese un moț, în partea de sus a picioarelor niște franjuri, iar în vîrful cozii un pămătuf. Makșeev, care îl tunse, spuse că anume a lăsat aceste podoabe, pentru ca aspectul ciudat al cîinelui să sperie fiarele pe care le vor întîlni.

Cînd ajunseră la malul rîului, lat de vreo șase metri și adînc de unu-doi metri, coborîră bărcile pe apă și se așezară cîte doi în fiecare barcă: unul — la cîrmă, iar celălalt — la vîsle. Cîinele fu instalat la prora bărcii din față, unde se aflau Makșeev și Gromeko. Capul caraghios al Generalului, cu urechile mari, ciulite, și cu moțul dintre ele, se ițea cînd și cînd din barcă.

Igolkin rămase pe mal pînă ce bărcile, duse repede de curent, dispărură în depărtare. Deasupra iurtei, care abia se zărea la orizont, Borovoi înălță un steag alb. Și astfel, membrii expediției, care pînă atunci împărțiseră frățește toate greutățile, se despărțiră, formînd două grupuri; patru dintre ei porneau cu barca în inima unui ținut misterios. Aveau oare să se mai întoarcă și cînd, în ce fel, toți oare?

LA VALE PE RÎUL MAKȘEEV

Cele două bărci lunecau repede pe apa tulbure, care gonea clipocind spre miazăzi, între niște maluri joase; de o parte și de alta rîul era străjuit de sălcii polare, năpădite de frunzulițele tinere. Pe amîndouă malurile se întindea aceeași tundră netedă cu tufișuri pitice. Vîntul le era tot timpul prielnic și, după cum constatară călătorii, fără a mai greși de data asta, el sufla dinspre nord, unde se aflau ghețurile de la gura depresiunii, adică de la suprafața planetei spre această cavitate călduroasă. Ca și înainte, ceața se ridica în vălătuci, aci ascunzînd, aci descoperind astrul roșiatic ce stătea nemișcat la zenit. Temperatura era de +12° și din cînd în cînd pîcla se prefăcea într-o burniță, care, de altfel, înceta repede.

Bărcile făceau cam opt kilometri pe oră. Călătorii aflați la cîrmă schițau harta regiunii, pe care însemnau toate meandrele rîulețului. După ce parcurseră douăzeci și cinci de kilometri, poposiră pentru noapte.

Dădură o raită pe mal și constatară că în tundră tufișurile erau mai înalte, iar pe alocuri creștea printre ele lariță scundă, alcătuind împreună cu salcia și mesteacănul crînguri nu prea mari, dar foarte dese. Printre tufișuri descoperiră niște poteci înguste, bătătorite, ce duceau spre malul rîului și pe unde veneau probabil animalele la adăpat.

Înnoptară pentru prima oară în cort, fără saci