ori la această întrebare. Dar am să mai răspund o dată. Cînd a înțeles că atman e identic cu brahman, locotenentul a înțeles că a murit pentru lume, căci s-a trezit deodată detașat de tot și de toate și, deși această moarte însemna libertatea lui, el era, așa cum prea bine spun indienii, „un mort în viață”, și așa cum se întîmplă în asemenea cazuri limită, uneori simți viața, dar alteori simți mai degrabă moartea, și într-un asemenea moment locotenentul s-a întrebat dacă nu există vreo ieșire. Și, evident, exista o ieșire. Trebuia să moară a doua oară și să redevină ceea ce fusese la început – locotenent de roșiori – continuînd totuși (căci aici stă paradoxul coincidenței oppositorum) să rămînă ce izbutise să devină prin Upanișade: atman-brahman. Dar cum? Cum să găsească această ieșire, cum să mai moară a doua oară, cînd, devenind spirit pur, devenise nemuritor? Dacă știți să vă puneți corect această întrebare, ați aflat răspunsul. Vă vorbeam de o perdea, de un prag. Termenii aceștia v-au dat răspunsul. Vă vorbeam de un grup de femei tinere și frumoase care apar deodată, din nevăzut, în sufragerie și izbucnesc în rîs. Femeile acestea v-au dat răspunsul. Una din ele este Magna Mater, marea zeiță, spuneți-i Afrodita dacă vreți, deși numele ei sînt fără număr. Una din ele, spun. Aproape întotdeauna, într-un grup de femei tinere și frumoase, una din ele este o mare zeiță, dar cum s-o recunoști? Nu știe nimeni asta, nu o știe nici chiar ea însăși. Și acum vă dau din nou răspunsul: locotenentul se comportă ca și cum n-ar ști că este el, locotenentul de roșiori, ca și cum ar fi uitat că este un Adonis rănit de marea zeiță, un Adonis agonizînd lîngă trunchiul de copac, un Adonis însîngerat, trăgînd să moară… Dar vedeți, reluă Onofrei după o lungă tăcere, aici stă misterul, că locotenentul nu știe niciodată mai dinainte dacă va muri de-a binelea sau dacă va izbuti să reînvie, în fiecare seară deci, începînd ritualul, ia acest risc: să nu se mai trezească, să nu mai reintegreze lumea aceasta, vreau să spun. Căci, evident, el – atman – fiind nemuritor, spiritul e indestructibil. Dar viața aceasta n-are nimic de-a face cu nemurirea. În viața aceasta nu ți se cere să fii nemuritor, nici indestructibil; tot ce ți se cere este să fii viu. Și, evident, viața, plenitudinea aceasta trupească, frumusețea, virilitatea, fertilitatea, toate acestea nu le dobîndești prin spirit, nu ți le dă atman, ci marea zeiță, spuneți-i dacă vreți Afrodita. Ea e izvorul vieții, al vieții acesteia, din lumea aceasta, lume în care, în fiecare seară, locotenentul riscă să nu se mai întoarcă. Înțelegeți la ce fac aluzie: dacă printre cele cîteva femei frumoase se întîmplă să nu se afle și o mare zeiță? Pentru că, înainte de ritual, nimeni nu știe dacă marea zeiță este acolo, nici cine este ea. Nu știe nici ea asta. Femeile și fetele acelea cred că sînt doamne, domnișoare, văduve, divorțate. Încă și mai grav: ar continua să creadă asta pînă la sfîrșitul vieții dacă n-ar fi cineva – în cazul nostru locotenentul – care să le reveleze adevărata lor identitate. Și care este adevărata lor identitate? Patru, cinci sau zece, douăsprezece sînt într-adevăr ceea ce arată a fi – doamne, domnișoare – dar una se dovedește a fi marea zeiță. Mai precis, în acea seară, una din ele întrupează, fără s-o știe, fără ca nimeni altcineva s-o știe, o mare zeiță. Evident, în seara următoare poate fi o alta și aici stă misterul, că nimeni nu știe mai dinainte, nu o știe nici locotenentul. Din fericire…

Se opri, extenuat, și ne privi pe toți, zîmbind.

— Din fericire, adăugă după o pauză, Dumnezeu a lăsat pe lume, pentru păcatele noastre, strugurele roșu și vița-de-vie…

Tresării și mă pregăteam să-l lămuresc, să-i explic că mă înțelesese greșit, cînd Zamfirescu mi-o luă înainte:

— E curios să vorbești de vie și de vița-de-vie.

— E într-adevăr curios, spuse și Gologan.

— Spun că e curios, continuă Zamfirescu, pentru că ultima oară cînd le-am întîlnit s-a întîmplat tocmai așa, să le întîlnesc într-o vie, la via unui cumnat al meu, Eufrosin. Cînd să fi fost asta? Nu-mi amintesc bine, dar nu poate fi prea demult. Era după ce se născuse al doilea copil, deci acum vreo doi, trei ani. La un cules de vii, la ei la vie, lîngă Tîrgoviște. Și, evident, lume multă, prieteni, vecini, unii din Tîrgoviște, alții din București. Le-am recunoscut îndată: Bătrîna se așezase pe scaun, fata începuse să citească și pe nesimțite culegătorii se adunaseră în jurul lor. M-am apropiat și eu, emoționat, dornic mai ales s-o aud citind. Dar ce e mai curios, n-o mai auzeam. Sau, poate, o auzeam, dar n-o mai înțelegeam. Nu înțelegeam ce citește. Toți ceilalți, culegători, lucrători, oaspeți, o ascultau cu evlavie, s-ar fi spus că o aud și o înțeleg. „Ce spune?” am întrebat, în șoaptă, pe cineva de lîngă mine. S-a întors și m-a privit. Se vedea bine că era iritat. „Ascultă și dumneata, că e frumos”, mi-a răspuns și mi-a întors spatele. Am mai rămas acolo cîteva minute trudindu-mă s-o aud, s-o înțeleg și apoi m-am întors abătut spre conac. Dar l-am zărit pe Eufrosin alergînd și m-am luat după el. M-am trezit că alerg și eu căci, deși îl strigam din urmă, nu mă auzea sau poate se prefăcea că nu mă aude. Dar cînd l-am ajuns, mi-a șoptit: „O să treacă pe la pod. Fata spune c-au să treacă pe-acolo.”

— Ei, vezi?! îl întrerupse Onofrei, înflăcărîndu-se deodată. Se întîmplă așa cum ar fi trebuit să mă aștept. Există întotdeauna o ieșire, există un prag, un pod, în cazul viei dumitale exista un pod. Dar erați acum fără grijă, pentru că erați în vie. Nu știu dacă