vreau să spun. Însă cîte încurcături n-au mai fost și atunci! Întîi, că n-au mai găsit cărămida, piatra de temelie pe care se imprimase inscripția; un text scurt, dar în legătură cu Primăria de Verde. Erau cărămizi destule acolo, la îndemîna primului-ministru, dar se pierduse tocmai cărămida cu inscripția. Și oamenii, dîndu-se respectuoși la o parte, ca să facă loc bătrînei, se produsese confuzie. O parte din arhierei, în odăjdii, plecaseră după bătrînă. Ar fi plecat și fanfara dacă cineva nu și-ar fi adus aminte că fanfara nu poate pleca înaintea primului-ministru și dacă nu i-ar fi oprit. Eu reprezentam Societatea, trebuia să rămîn pe loc, lîngă temelie, și-mi părea rău. Recunosc că eram emoționat. Aș fi vrut să mă iau după ele, să ascult fata citind. Știam că bătrîna obosește repede, și atunci se așază pe scaun, și fata deschide cartea și-i citește. Dar nu puteam pleca pînă nu se găsea cărămida. Încercam să mă consolez, spunîndu-mi că am să le mai întîlnesc, că am să le mai întîlnesc, poate foarte curînd.

— E adevărat, începu Gologan, asta e o consolare să știi că-i întîlnim mereu. Vă spuneam de Stavroghin. Stavroghin a murit demult, văduva lui s-a întors în Grecia, magazinul a trecut pe mîna unui nepot, dar prietenii lui Herghelie se întîlnesc mereu, prin casele mari, luxoase, case cu etaj, și așa avem și noi prilejul să-i reîntîlnim, vreau să spun, noi, prietenii lui Stavroghin. La cîțiva ani numai după botez, eram la Aristide. Sărbătorea nunta de argint și invitase, spunea el, trei sute de persoane. Noroc că n-au putut veni toți, căci, vă întreb, unde ar fi încăput? E adevărat, are și el parter și trei etaje, dar cine ar fi îndrăznit să urce pînă la etajul al treilea? Scara aceea largă, maiestuoasă, de marmură, era ticsită. Cu greu, cerîndu-ți scuze, făcîndu-ți loc cu coatele, ajungeai – dar cum? Cît de obosit! Pînă la etajul doi. De acolo, înainte, nu te mai încumetai. Nu se mai vorbea decît (engl.)ezește și rusește. Domni cu barbișon, în frac și decorații, doamne în rochii lungi de seară, dar ce bijuterii, ce minunăție de bijuterii! Rămăsesem cu privirile pironite asupra unui diamant de o neobișnuită mărime și frumusețe, cînd cineva mă apucă de braț. Era Baronul. „Dacă ai ști că pînă acum vreo două ceasuri Madame de Chenier vindea bilete la cinema Select, îmi șopti el zîmbind. Dar a făcut ce-a făcut și a venit. E drept, adăugă, la Aristide venim întotdeauna cu plăcere. Totul depinde de Herghelie: dacă are timp să ne anunțe cu o săptămînă înainte, venim chiar din străinătate. Cum s-a întîmplat cu doamna Pelican. S-a întors alaltăieri de la Stockholm.” „Dar doamna, doamna aceea frumoasă, blondă – începui eu, stingherit că nu-mi aduceam aminte numele – am întîlnit-o mai demult la legația Elveției…” „Evangelina, zîmbi el. Evangelina Farmaki. Trebuie să fie și ea pe-aici. Mi s-a părut chiar că am zărit-o adineauri.” Și întîmplarea a făcut să ne trezim față în față, cîteva clipe în urmă. I-am sărutat mîna cu o sinceră bucurie. „După cum văd, începui eu, duceți aceeași viață distinsă, strălucitoare.” „Da, spuse, dar vezi că oamenii obosesc. Încep să se plictisească și atunci încearcă altceva. Unii se instalează în orășelele de băi, rămîn acolo zece, douăzeci de ani. Îmi închipui că îi atrage în primul rînd confortul. Ascensoarele, odăile cu baie și duș, sălile de joc, dar mai ales terenurile de tenis. Mingile acelea neastîmpărate, rachetele, sunetele, căci nu e așa? Cînd mingea e prinsă corect de rachetă, auzi un sunet inimitabil, sunet cu totul turburător, îți amintești de copilărie, de tinerețe, înțelegi atunci că sînt oameni în stare să asculte zece, douăzeci de ani mingile de tenis prinse în rachete, înțelegi că nu te mai saturi, același ritm, misterios, turburător, îți dă necontenit de gîndit, ai putea privi și asculta zeci, sute de ani și să te tot întrebi: „De ce? De ce?” O ascultam fascinat. Nu mai mă săturam, ascultînd-o vorbindu-mi de orășelele de băi, de viața lor mondenă, atît de interesantă, de strălucitoare…

— Te înțeleg, îl întrerupse Onofrei. Uneori, la anumiți oameni, sub aspectul celei mai stridente banalități, ți se revelează structurile profunde ale realului. Structuri care altminteri, rațional, vreau să spun, ne sînt inaccesibile. Cum îi mărturiseam lui Blanduzia, dacă de la presocratici încoace gîndirea occidentală n-a mai făcut nici un progres ba, dimpotrivă, am putea spune chiar că s-a înfundat în văgăuni fără ieșire, asta se datorește în primul rînd arbitrarei, monstruoasei importanțe acordate limbajului. S-a crezut, greșit, că realitatea nu poate fi înțeleasă decît prin concepte, și conceptele le făurim prin limbaj și nu le putem perfecționa decît perfecționînd și purificînd limbajul. Dar realitatea ultimă nu poate fi surprinsă în concepte și nici exprimată prin limbaj. Pentru mintea noastră, realitatea ultimă, ființa, e un mister, și eu definesc misterul: ceea ce nu putem recunoaște, ceea ce este irecognoscibil. Asta, însă, poate însemna două lucruri: ori că nu putem cunoaște niciodată realitatea ultimă, ori că o putem cunoaște oricînd, cu condiția să învățăm s-o recunoaștem sub infinitele ei camuflări în aparențe, în ceea ce numim realitatea imediată, în ceea ce indienii numesc maya, termen pe care l-aș putea traduce prin irealitatea imediată. Ați înțeles la ce fac aluzie: la întîmplări, la evenimente, la întîlniri fortuite, la ceea ce, aparent, ar putea să nu aibă nici o semnificație. Zic aparent. Dar dacă aparența asta e numai o cursă pe care ne-o întinde maya, vrăjitoarea cosmică, materia în devenire? De aceea vorbeam de coincidentia oppositorum, de acest mister în care ființa poate coincide cu neființa. Repet: poate coincide. Dar nu coincide întotdeauna căci, dacă ar fi coincis, nu s-ar mai fi numit mister. Și locotenentul? mă veți întreba. Cum a izbutit locotenentul, atît de tînăr, atît de frumos și mai ales așa cum e, Don Juan și totodată Adonis, cum a putut locotenentul să-și reveleze acest mister? Cred că v-am răspuns de mai multe