După cum va descoperi Liesel, un hoţ bun are nevoie de mai multe lucruri.

Să se furişeze bine. Să aibă curaj. Să fie rapid.

Totuşi, mai importantă decât toate aceste lucruri era o cerinţă finală.

Norocul.

De fapt.

Uitaţi de cele zece minute.

Porţile se deschid acum.

Întunericul venea fragmentat, iar ţigara odată terminată, Liesel şi Hans Hubermann au pornit spre casă. Ca să iasă din piaţă, trebuiau să treacă de foc şi, printr-o străduţă lăturalnică, spre strada München. Nu au ajuns până acolo.

Un tâmplar între două vârste, pe nume Wolfgang Edel, i-a strigat. Construise tribuna unde au stat mai-marii nazişti în timpul focului şi acum se afla în cursul procesului de dezasamblare.

– Hans Hubermann? Avea perciuni care îi ajungeau până la gură şi o voce cavernoasă. Hansie?

– Salut Wolfal, i-a răspuns Hans.

A urmat prezentarea lui Liesel şi obligatoriile Heil Hitler! Bine Liesel.

În primele câteva minute, Liesel a stat la cinci metri depărtare de conversaţia celor doi. Frânturi ajungeau la ea, dar nu le-a dat mare atenţie.

– Găseşti ceva de muncă?

– Nu, totu-i greu acum. Ştii cum e, mai ales când nu eşti membru.

– Mi-ai spus că te înscrii, Hansie.

– Am încercat, dar am făcut o greşeală – cred că încă se gândesc la asta.

Liesel se îndreptă alene spre muntele de cenuşă. Era ca un magnet, ca o ciudăţenie. Irezistibil ochilor, ca strada stelelor galbene.

Ca şi în cazul impulsului de mai devreme de a vedea aprinderea mormanului, ea nu-şi putea lua privirea. Complet singură, nu avea disciplina de a păstra o distanţă sigură. O sorbea către el şi ea începu să se apropie.

Deasupra, cerul îşi termina rutina de a se întuneca, dar departe, peste coama muntelui, se zărea o fâşie de lumină slabă.

– Pass auf, Kind, îi zise o uniformă la un moment dat. Ai grijă, copile!

Şi continuă să pună cu lopata cenuşă într-o roabă.

Mai aproape de primărie, sub o lumină, nişte umbre stăteau şi vorbeau, cel mai probabil exaltate de succesul focului. De unde se afla Liesel, erau doar sunete. Fără cuvinte.

Preţ de câteva minute, privi cum bărbaţii încărcau mormanul, la început luând de la margini, pentru a-l face să se prăbuşească. Veneau şi plecau cu un camion, şi, după trei drumuri, mormanul fusese îndepărtat aproape complet şi o părticică de material viu alunecă din cenuşă.

MATERIALUL Jumătate de steag roşu, două postere care făceau reclamă unui poet evreu, trei cărţi şi un semn de lemn cu ceva scris pe el în ebraică.

Poate că au fost umede. Poate că focul nu a ars de ajuns încât să ajungă până la ele. Indiferent de motiv, erau cuibărite în cenuşă, zguduite. Supravieţuitoare.

– Trei cărţi.

Liesel vorbi încet şi se uită la spinările bărbaţilor.

– Haide! zise unul dintre ei. Vrei să te grăbeşti, sunt mort de foame.

Se apropiară de camion.

Cele trei cărţi grupate se iţeau dintre resturi.

Liesel înaintă.

Dogoarea era destul de puternică, încât să o încălzească atunci când se află la marginea grămezii de cenuşă. Băgând mâna înăuntru, pielea îi fu pişcată, dar, la a doua încercare, s-a asigurat că este destul de rapidă. Înhăţă cea mai apropiată carte. Era albastră şi arsă pe margini, dar altfel neatinsă.

La atingere, coperta părea ca şi cum ar fi fost ţesută cu sute de aţe strânse şi fixate împreună. Singurul cuvânt pe care Liesel avu timp să-l citească fu „umeri”. Nu era îndeajuns timp pentru a citi şi restul, plus că mai avea o problemă. Fumul.

Fumul se ridică din învelitoare în timp ce ea o şterpeli şi se îndepărtă. Nu putea ţine capul drept, dar plăcerea bolnăvicioasă a nervilor încordaţi se dovedi mai teribilă cu fiecare pas. Făcu paisprezece paşi până să audă vocea.

Se ridică în spatele ei.

– Hei!

Atunci aproape că a fost pe cale să fugă înapoi şi să arunce cartea în grămadă, dar nu a fost capabilă. Singura mişcare posibilă era să se întoarcă.

– Aici sunt nişte lucruri care nu au ars!

Era unul dintre cei de la curăţenie. Nu era cu faţa către fată, ci mai degrabă spre oamenii care stăteau lângă primărie.

– Atunci, aprinde-le din nou! veni replica. Şi ai grijă să ardă!

– Cred că sunt ude!

– Doamne, Dumnezeule, trebuie să fac totul singur?

Un zgomot de paşi trecu pe lângă ea. Era primarul, purtând o haină neagră pe deasupra uniformei naziste. Nu a observat-o pe fata care stătea la mică distanţă, absolut nemişcată.

O REALIZARE O statuie a hoţului de cărţi stătea în curte… este foarte rar, nu credeţi, ca o statuie să apară înainte ca subiectul ei să devină vestit?

Se scufunda.

Uşurarea de a fi ignorat!

Cartea părea îndeajuns de rece pentru a putea fi strecurată sub uniformă. La început, a fost caldă şi plăcută la piept. Dar, când începu să meargă, cartea se înfierbântă.

Când a ajuns înapoi la papa şi la Wolfgang Edel, cartea începuse să o ardă. Părea că se aprinde.

Amândoi bărbaţii priviră în direcţia ei.

Ea zâmbi.

Îndată ce zâmbetul i se stinse pe buze, simţi altceva. Sau, mai exact, pe altcineva. Nu putea să confunde sentimentul de a fi urmărită. O învăluia şi s-a confirmat când a îndrăznit să privească spre umbrele de lângă primărie. La câţiva metri de grupul de siluete, stătea o alta, iar Liesel şi-a dat seama de două lucruri.

CÂTEVA FRAGMENTE DE RECUNOAŞTERE 1. Identitatea umbreişi 2. Faptul că văzuse totul.

Umbra avea mâinile în buzunare.

Avea părul ciufulit.

Dacă ar fi avut un chip, ar fi fost unul ofensat.

– Gott verdammt! murmură Liesel doar pentru sine. La naiba!

– Suntem gata de plecare?

În momentele de dinaintea conştientizării pericolului copleşitor, papa îşi luase rămas-bun de la Wolfgang Edel şi se pregătea să o însoţească pe Liesel spre acasă.

– Gata!