Începură să se îndepărteze de locul faptei, iar cartea o ardea de-a binelea acum. Ridicarea din umeri i se lipise de coaste.

Hoţul de cărţi tresări când trecură pe lângă umbrele primejdioase de lângă primărie.

– Ce s-a întâmplat? întrebă papa.

– Nimic.

Totuşi, destule lucruri nu erau deloc în regulă:

Din gulerul lui Liesel ieşea fum.

O dâră de transpiraţie i se formase în jurul gâtului.

Sub cămaşă, cartea o mânca de vie.

în rolurile principale: drumul spre casă – o femeie defectă – un luptător – un jongler – atributele verii – un comerciant arian – un sforăitor – doi şarlatani şi răzbunarea în formă de acadele combinate

Mein Kampf.

Cartea iscălită de Führerul însuşi.

Era a treia carte de mare importanţă care ajunsese la Liesel Meminger, numai că, de această dată, nu a furat-o. Cartea şi-a făcut apariţia pe strada Himmel numărul 33 poate la o oră după ce Liesel s-a cufundat din nou în somn după coşmarul obligatoriu.

Unii ar spune că era un miracol că a deţinut vreodată o carte.

Călătoria a început în timpul drumului spre casă, în noaptea focului.

Făcuseră jumătate din drumul spre strada Himmel, când Liesel nu a mai putut suporta. S-a aplecat şi a scos cartea fumegândă, pe care o tot trecu dintr-o mână în cealaltă.

Când se răci îndeajuns, o priviră amândoi pentru o clipă, aşteptând cuvintele.

Papa:

– Ce naiba mai e şi aia?

Se întinse şi apucă Ridicarea din umeri. Nu era nevoie de nicio explicaţie. Era evident că fata o furase din foc. Cartea era fierbinte şi umedă, albastră şi roşie – ruşinată –, iar Hans Hubermann o deschise. La paginile treizeci şi opt şi treizeci şi nouă.

– Încă una?

Liesel îşi freca pieptul.

Da.

Încă una.

– Se pare că, a sugerat papa, nu trebuie să mai fac schimb pentru ţigări, nu-i aşa? Nu când le furi la fel de repede pe cât le pot eu cumpăra.

Papa studie titlul, întrebându-se probabil ce fel de ameninţare constituise această carte pentru inimile şi minţile nemţilor. I-o dădu înapoi. Ceva se întâmplase.

– Doamne, Isuse Hristoase.

Fiecare cuvânt cădea pe muchie. Se spărgea şi îl forma pe următorul.

Infractorul nu mai putu rezista.

– Ce e, papa? Ce este?

– Sigur că da.

Ca majoritatea oamenilor fascinaţi de o revelaţie, Hans Hubermann era cuprins de o oarecare amorţeală. Următoarele cuvinte vor fi ori urlate, ori nu vor răzbi printre dinţi. De asemenea, ele, cel mai probabil, ar fi o repetiţie a ultimului lucru pe care l-a spus cu doar câteva momente mai devreme.

– Sigur că da.

De această dată, vocea lui era ca un pumn tocmai izbit de masă.

Omul vedea ceva. Privea acel lucru rapid, de la un capăt la altul, ca pe o cursă, dar era prea sus şi prea departe pentru ca Liesel să vadă. Îl imploră:

– Haide, papa, ce este? O rodea că i-ar zice mamei despre carte. Ca în cazul tuturor oamenilor, totul avea legătură cu ea. Ce-o să-i spui?

– Poftim?

– Ştii tu. Ce îi vei spune mamei?

Hans Hubermann încă privea, înalt şi distant.

– Despre ce?

Ea a ridicat cartea.

– Asta!

O flutură prin aer ca şi cum ar fi învârtit o armă.

Papa era uluit.

– De ce i-aş spune?

Ura întrebări de genul acesta. O forţau să recunoască adevărul hidos, să aducă la suprafaţă firea ei murdară, de hoţ.

– Pentru că am furat din nou.

Papa se aplecă, apoi se ridică şi puse o mână pe capul fetei. Îi mângâie părul cu degetele sale lungi şi aspre şi zise:

– Sigur că nu, Liesel. Eşti în siguranţă.

– Deci ce vei face?

Asta era întrebarea.

Ce act minunat era pe cale Hans Hubermann să producă din aerul rarefiat de pe strada München?

Înainte să vă arăt, cred că ar trebui să aruncăm o privire asupra a ceea ce văzuse el înainte de a lua respectiva decizie.

VIZIUNILE FUGARE ALE LUI PAPA Prima dată, vede cărţile fetei: Manualul groparului, Câinele Faust, Farul şi acum Ridicarea din umeri. Urmează o bucătărie şi un Hans junior superficial, uitându-se la acele cărţi de pe masă, unde fata citeşte deseori. El vorbeşte:– Şi ce gunoi citeşte fata asta? Fiul său repetă întrebarea de trei ori, după care face sugestia că ar fi mai potrivit să citească altceva.

– Ascultă, Liesel! Papa o cuprinse cu braţul şi merseră împreună mai departe. Este secretul nostru, cartea asta. O vom citi noaptea sau în pivniţă, ca şi pe celelalte, dar trebuie să îmi promiţi ceva.

– Orice, papa.

Seara era plăcută şi neclintită. Totul asculta.

– Cândva, dacă o să te rog să păstrezi un secret pentru mine, o vei face?

– Promit!

– Bine. Acum, vino. Dacă mai întârziem mult, mama o să ne omoare şi nu vrem asta, nu-i aşa? S-a terminat cu furatul de cărţi atunci, da?

Liesel rânji.

Ceea ce nu a aflat decât mai târziu a fost că, în următoarele câteva zile, tatăl ei adoptiv a reuşit să schimbe nişte ţigări pentru o altă carte, numai că, de data aceasta, nu era pentru ea. A bătut la uşa biroului partidului nazist din Molching şi a folosit ocazia pentru a întreba de cererea lui de adeziune. După ce a discutat despre asta, a mers mai departe şi le-a dat ultimele rămăşiţe de bani şi o duzină de ţigări. În schimb, a primit un exemplar uzat din Mein Kampf.

– Lectură plăcută! zise unul dintre membrii de partid.

– Mulţumesc, încuviinţă din cap Hans.

Din stradă, încă îi putea auzi pe cei de dinăuntru. Una dintre voci a fost în mod deosebit clară:

– Nu va fi niciodată admis, zicea, nici dacă o să cumpere o sută de exemplare din Mein Kampf.

Afirmaţia a fost aprobată în mod unanim.

Hans ţinea cartea în mâna dreaptă, gândindu-se la banii pentru poştă, o existenţă lipsită de ţigări şi o fiică adoptivă care îi dăduse această idee strălucită.

– Mulţumesc, repetă el, la care un trecător l-a întrebat ce spusese.

Cu amabilitatea-i specifică, Hans răspunse:

– Nimic, domnule drag, absolut nimic. Heil Hitler!

Apoi, o luă pe strada München,