ţinând în mână paginile Führerului. Trebuie să fi simţit o porţie zdravănă de sentimente contradictorii la acel moment, pentru că ideea lui Hans Hubermann nu a fost inspirată doar de Liesel, ci şi de fiul său. Îi era deja teamă că nu îl va mai vedea vreodată? Pe de altă parte, se bucura de extazul unei idei, neîndrăznind să-şi închipuie complicaţiile, pericolele şi absurdităţile maliţioase ale acesteia. Deocamdată, ideea era de ajuns. Era indestructibilă. Să o transforme în realitate… asta era cu totul altceva. Momentan, însă, să îl lăsăm să se bucure.

Îi vom da şapte luni.

Apoi, vom veni după el.

Şi, oh, ce vom mai veni!

Biblioteca primarului

Cu siguranţă, ceva de o magnitudine extraordinară se îndrepta spre strada Himmel numărul 33, ceva de care Liesel habar nu avea încă. Pentru a parafraza o expresie a oamenilor mult prea folosită, fata avea lucruri mai importante de făcut.

Furase o carte.

Cineva o văzuse.

Hoţul de cărţi reacţionase. Corespunzător.

 

Fiecare minut, fiecare oră reprezenta o grijă sau, mai exact, paranoia. Activitatea infracţională stârneşte asta într-o persoană, mai ales într-un copil. Ei îşi imaginează un fel de prins-cu-mâţa-în-sac. Câteva exemple: Oameni repezindu-se la tine pe alei. Profesori care sunt dintr-odată conştienţi de orice păcat pe care l-ai comis. Poliţia apărând la uşă de fiecare dată când se mişcă o frunză sau o poartă îndepărtată se închide cu o izbitură.

Pentru Liesel, paranoia însăşi devenise o pedeapsă, aşa cum devenise şi groaza de a livra rufe spălate acasă la primar. Fără îndoială că, aşa cum sunt sigură că vă puteţi închipui, când era timpul, Liesel trecea cu vederea în mod convenabil casa de pe Grande Strasse. Trecu pe la artritica Helena Schmidt şi luă hainele de la reşedinţa Weingartner cea iubitoare de pisici, dar ignoră casa care le aparţinea lui Bürgermeister Heinz Herman şi soţiei sale, Ilsa.

O MICĂ TRADUCERE Bürgermeister = primar

La prima ocazie, ea a spus că pur şi simplu a uitat de acel loc – o scuză jalnică odată ce casa era în mijlocul dealului care domina oraşul şi era de neignorat. Când s-a dus înapoi şi s-a întors tot cu mâna goală, a minţit că nu era nimeni acasă.

– Nimeni acasă? Mama era sceptică. Scepticismul o făcea să fie atrasă de lingura de lemn. O flutură spre Liesel şi zise: Întoarce-te acolo acum şi, dacă nu vii acasă cu rufele, nu mai veni deloc!

 

– Serios?

Asta a fost reacţia lui Rudy când Liesel i-a spus ce îi zisese mama.

– Vrei să fugim împreună?

– O să murim de foame.

– Oricum, mor de foame!

Au râs amândoi.

– Nu, spuse ea, trebuie să fac asta.

Au colindat oraşul aşa cum făceau de obicei când venea şi Rudy. Încerca mereu să fie un gentleman şi să-i care traista, dar Liesel refuza de fiecare dată. Numai pe ea o păştea ameninţarea unui Watschen şi de aceea numai ea putea fi de încredere să care traista corect. Oricine altcineva, cel mai probabil, ar fi purtat-o greşit, ar fi răsucit-o sau ar fi maltratat-o cumva şi nu merita riscul. De asemenea, pesemne că, dacă i-ar fi permis lui Rudy să o care în locul ei, el ar fi aşteptat un sărut în schimbul serviciilor şi asta nu era o opţiune. Pe lângă asta, era obişnuită cu greutatea ei. Muta traista de pe un umăr pe altul cam la fiecare o sută de paşi.

Liesel mergea la stânga, Rudy – la dreapta. În mare parte din vreme, Rudy vorbea despre ultimul meci de fotbal de pe strada Himmel, despre cum lucra la magazinul tatălui său şi despre orice altceva îi venea în minte. Liesel încerca să asculte, dar nu reuşea. Ceea ce auzea era groaza răsunându-i în urechi, devenind din ce în ce mai puternică, pe măsură ce se apropiau de Grande Strasse.

– Ce faci? Nu e aici?

Liesel îl aprobă din cap pe Rudy. Încercase să treacă de casa primarului ca să câştige puţin timp.

– Păi, du-te! o grăbi băiatul.

În Molching se întuneca. Frigul ieşea din pământ.

– Mişcă, Saumensch, zise el şi rămase la poartă.

La capătul aleii se aflau opt trepte până la intrarea principală a casei, iar uşa cea mare era ca un monstru. Liesel se încruntă la ciocănelul de aramă.

– Ce mai aştepţi? strigă Rudy.

Liesel se întoarse spre stradă. Exista vreo cale, orice cale posibilă de a scăpa de acest lucru? Mai exista vreo alternativă sau, ca să fim sinceri, vreo minciună pe care o omisese?

– Nu avem toată ziua. Din nou, glasul distant al lui Rudy. Ce naiba aştepţi?

– Vrei să-ţi ţii fleanca, Steiner?

Era un ţipăt la volumul unei şoapte.

– Ce?

– Am zis să taci, Saukerl prost!

Cu asta, se întoarse din nou spre uşă, trase ciocănelul de aramă şi lovi uşor de trei ori. Se apropiau paşi din cealaltă parte.

La început, nu se uită la femeie, ci se concentră asupra traistei cu rufe din mână. Îi examină toarta în timp ce i-o înmâna. Primi bani şi apoi nimic. Soţia primarului, care nu vorbea niciodată, stătea pur şi simplu în halat, cu părul fin şi ciufulit legat la spate, într-o coadă scurtă. Se simţea un curent venind dinăuntru. Ceva asemănător unei răsuflări imaginare a unui cadavru. Nici acum nu se auzi vreun cuvânt, iar atunci când Liesel găsi curajul de a o privi, femeia avea o expresie nu de reproş, ci de indiferenţă totală. Pentru o clipă, se uită peste umărul lui Liesel la băiat, apoi dădu din cap şi păşi înapoi, închizând uşa.

O vreme, Liesel rămase acolo, cu faţa la suprafaţa de lemn drept.

– Hei, Saumensch!

Niciun răspuns.

– Liesel!

Liesel o luă îndărăt.

Prudentă.

Făcu primii câţiva paşi înapoi, calculând.

Poate că, până la urmă, femeia nu o văzuse furând cartea. Fusese pe înserate. Poate că fusese una dintre acele ocazii în care o persoană pare că se uită direct la tine când în realitate priveşte altceva sau pur şi simplu visează cu ochii deschişi. Indiferent care era răspunsul, Liesel nu a continuat să analizeze. Scăpase basma curată şi asta era de ajuns.

S-a întors şi a făcut restul paşilor în mod normal, ultimii trei dintr-odată.

– Să mergem, Saukerl!

Chiar îşi permise să râdă. Era puternică paranoia unui