CEVA MIC, CARE SĂ TEMPEREZE EUFORIA Nu scăpase deloc basma curată. Soţia primarului chiar o văzuse. Doar că aştepta momentul potrivit.

Au trecut câteva săptămâni.

Fotbal pe strada Himmel.

Citea Ridicarea din umeri între două şi trei în fiecare noapte, după coşmar, sau în timpul după-amiezii, în pivniţă.

Încă o vizită benignă la casa primarului.

Totul era minunat.

Până când.

Când Liesel a venit din nou în vizită, fără Rudy, ocazia şi-a făcut apariţia. Era o zi de luat rufe.

Soţia primarului deschise uşa şi nu avea traista ca de obicei. În loc de asta, păşi într-o parte şi, cu o mişcare din încheietura mâinii ei ca de cretă, îi făcu semn fetei să intre.

– Nu am venit decât pentru rufe.

Sângele îi îngheţase. Se făcuse fărâme. Fata aproape că se făcu bucăţi pe trepte.

Femeia îi adresă primul cuvânt. Întinse mâna cu degetele reci şi zise:

– Warte – aşteaptă.

După ce se asigură că fata stă pe loc, se răsuci şi intră rapid înăuntru.

– Slavă Domnului! răsuflă Liesel. Le aduce.

„Le” se referea la rufe.

Dar ceea ce a adus femeia nu era nimic de genul acesta.

Când se întoarse şi se opri în prag cu o fermitate imposibil de fragilă, ţinea un turn de cărţi lipite de abdomen, de la buric până sub sâni. Părea atât de vulnerabilă în uşa monstruoasă! Gene lungi, deschise la culoare şi cea mai vagă expresie. Sugestia unei expresii.

„Vino să vezi”, zicea.

„O să mă tortureze, era Liesel convinsă. O să mă ducă înăuntru, o să aprindă şemineul şi o să mă arunce acolo, cu tot cu cărţi. Sau o să mă încuie la subsol, fără pic de mâncare.”

Dintr-un oarecare motiv totuşi – probabil ispita cărţilor – s-a trezit intrând. Scârţâitul pantofilor pe parchetul de lemn o făcu să bată în retragere şi aproape că se opri atunci când atinse un punct sensibil, făcând lemnul să suspine. Nevasta primarului nu se lăsă descurajată. Se uită scurt în urmă şi se îndreptă spre o uşă de culoarea castanului. Acum, chipul ei punea o întrebare: „Eşti gata?”

Liesel îşi întinse puţin gâtul, ca şi cum voia să vadă peste uşa care îi stătea în cale. Era limpede, era semnalul să o deschidă.

– Doamne, Isuse…

O spuse cu voce tare, cuvintele răspândindu-se într-o cameră plină de aer rece şi de cărţi. Peste tot, cărţi! Fiecare perete era căptuşit cu rafturi supraaglomerate, dar impecabile. Abia dacă se zărea vreun tablou. Erau stiluri şi mărimi diferite ale literelor pe cotoarele cărţilor negre, roşii, gri şi de toate culorile. Erau cele mai frumoase lucruri pe care Liesel Meminger le văzuse vreodată.

Cu mirare, ea zâmbi.

Că exista o astfel de cameră!

Chiar şi atunci când a încercat să-şi şteargă zâmbetul cu braţul, şi-a dat seama pe loc că era un efort inutil. Putea simţi ochii femeii plimbându-se pe trupul ei şi, atunci când se uită la ea, privirea i se opri pe chipul acesteia.

Era mai multă linişte decât se gândise vreodată că este posibil. Se întindea ca un elastic pe cale să plesnească. Fata sparse tăcerea:

– Pot?

Cuvântul se afla în mijlocul întinderii nesfârşite de spaţiu gol, de lemn. Cărţile erau la kilometri depărtare. Femeia încuviinţă din cap.

– Da, poţi.

Încet şi sigur, camera se micşoră până când hoţul de cărţi a putut să atingă rafturile după câţiva paşi mici. Mângâie cu dosul palmei primul raft, ascultând foşnetul făcut de unghiile sale pe coloana vertebrală a fiecărei cărţi. Suna ca un instrument sau ca notele unor picioare care aleargă. Folosi ambele mâini. Se întreceau una cu cealaltă. Un raft împotriva celuilalt. Şi râse. Vocea ei izbucni din gât şi, în cele din urmă, se opri în mijlocul camerei, unde petrecu mai multe minute privind de pe rafturi la degetele ei şi apoi invers.

Câte cărţi atinsese?

Câte simţise?

Se apropie şi le pipăi iarăşi, de data asta mult mai încet, cu palma înainte, ca să poată simţi din plin micul obstacol al fiecărei cărţi. Părea ceva magic şi frumos datorită razelor de lumină venite dinspre candelabru. De mai multe ori, aproape că a tras o carte de la locul ei, dar nu a îndrăznit să le deranjeze. Erau prea perfecte.

La stânga ei, o văzu din nou pe femeie stând lângă un birou mare, încă ţinând micul turn sprijinit de trunchi. Stătea într-o arcuire încântată. Un zâmbet părea să-i fi paralizat pe buze.

– Vreţi să vă?…

Liesel nu termină întrebarea, ci făcu ceea ce dorea să spună, mergând şi luând cărţile uşor din braţele femeii. Le puse apoi în locul gol de pe raft, lângă fereastra întredeschisă. Frigul de afară intra în şuvoaie.

Pentru un moment, se gândi să o închidă, dar se abţinu. Aceasta nu era casa ei, iar atmosfera nu trebuia schimbată. Se întoarse către doamna din spatele ei, al cărei zâmbet dădea în clipa aceea impresia unei vânătăi şi ale cărei braţe atârnau zvelte de fiecare parte a trupului. Ca braţele fetei.

Şi acum?

Un sentiment de stânjeneală se pofti în cameră, iar Liesel aruncă în trecere o ultimă privire către pereţii acoperiţi de cărţi. Cuvintele i se învălmăşeau în gură şi ieşiră grăbite:

– Ar trebui să plec.

A avut nevoie de trei încercări până când reuşi să părăsească încăperea.

Aşteptă în hol câteva minute, dar femeia nu veni şi, când Liesel se întoarse în pragul uşii bibliotecii, o văzu stând la birou şi uitându-se în gol la una dintre cărţi. Se hotărî să nu o deranjeze. În hol, luă rufele de spălat.

De data aceasta, evită punctul sensibil din parchet, mergând pe lângă peretele din stânga al coridorului. Când închise uşa în urma ei, un zăngănit de aramă îi răsună în urechi şi, cu rufele în mână, mângâie trupul lemnului.

– Haide! zise ea.

Năucită, o luă spre casă.

O însoţea experienţa suprarealistă a camerei pline de cărţi şi a femeii dărâmate şi fără de grai. Putea să o vadă pe clădiri, ca pe o piesă de teatru. Poate că era ceva asemănător felului în care papa avusese revelaţia lui cu Mein Kampf. Oriunde se uita, Liesel o vedea pe soţia