primarului cu cărţile vrăfuite în braţe. La colţuri, putea auzi foşnetul propriilor mâini deranjând rafturile. Vedea fereastra deschisă, candelabrul luminii minunate şi se vedea pe sine plecând fără măcar un cuvânt de mulţumire.

În curând, starea de amorţeală se transformă în ciudă şi în dispreţ de sine. Începu să se acuze singură.

– Nu ai spus nimic. Dădu cu putere din cap, făcând paşi grăbiţi. Nici rămas-bun. Nici mulţumesc. Nu: asta a fost ceva mai frumoasă privelişte pe care am văzut-o vreodată. Nimic!

Cu siguranţă, era un hoţ de cărţi, dar asta nu însemna că trebuia să fie lipsită de orice maniere. Nu înseamnă că nu poate fi politicoasă.

Merse câteva minute bune luptându-se cu nehotărârea.

Pe strada München, ajunse la o concluzie.

Exact când zări placa pe care scria STEINER – SCHNEIDERMEISTER, se întoarse şi fugi înapoi.

De data aceasta, nu avu nicio ezitare.

Bătu la uşă, trimiţând un ecou de bronz prin lemn.

Scheisse!{9}

Nu soţia primarului, ci chiar primarul stătea în faţa ei. În grabă, Liesel trecuse cu vederea maşina din stradă. Cu mustaţă şi costum negru, bărbatul vorbi:

– Pot să te ajut?

Liesel nu putu rosti nimic. Nu încă. Era încovoiată, fără aer, dar, din fericire, femeia sosi când fata îşi revenise măcar parţial. Ilsa Hermann venise în spatele soţului ei.

– Am uitat, zise Liesel. Ridică traista şi i se adresă soţiei primarului. Deşi respira cu greutate, proiectă cuvintele, prin spaţiul de la intrare – printre primar şi uşă –, spre femeie. Făcea un efort atât de mare să respire, încât cuvintele scăpau doar câteva odată: Am uitat… Vreau să spun, doar, voiam, îngăimă ea, să vă mulţumesc.

Soţia primarului strivi un zâmbet. Veni în faţă, lângă soţ, dădu vag din cap, aşteptă şi închise uşa.

Lui Liesel îi luă aproximativ un minut ca să plece.

Zâmbi către trepte.

Vi-l prezint pe luptător

Acum, să schimbăm peisajul.

Ne-a mers prea uşor până acum, prieteni, nu credeţi? Ce ar fi să uităm de Molching pentru o clipă sau două?

Ne va face destul de bine.

Este important şi pentru poveste.

Vom călători puţin, către o magazie secretă, şi vom vedea ce vom vedea.

UN TUR CU GHID AL SUFERINŢEI La stânga voastră, poate la dreapta, poate chiar drept în faţă, veţi găsi o cămăruţă neagră. În ea stă un evreu. E un nenorocit. E lihnit. E înfricoşat. Vă rog, încercaţi să nu vă îndepărtaţi privirea.

Câteva sute de kilometri la nord-vest, în Stuttgart, departe de hoţii de cărţi, de nevestele de primari şi de strada Himmel, un bărbat stătea în întuneric. Era cel mai bun loc, hotărâseră ei. E mai greu să găseşti un evreu în întuneric.

Stătea pe valiza lui, aşteptând. Câte zile trecuseră?

Nu mâncase decât gustul odios al propriei respiraţii înfometate timp de ceea ce păreau a fi săptămâni, şi tot nimic. Ocazional, voci treceau pe acolo şi câteodată tânjea ca oamenii să bată la uşă, să o deschidă, să-l tragă afară, în lumina insuportabilă. Deocamdată, putea doar să stea pe valiza-canapea, ţinând mâinile sub bărbie, coatele arzându-i coapsele.

 

Somnul, somnul înfometat şi iritaţia stării de trezie pe jumătate, şi pedeapsa podelei.

Ignoră picioarele care te mănâncă.

Nu-ţi scărpina tălpile.

Şi nu te mişca prea mult.

Doar lasă totul cum este, indiferent de efort. Ar putea fi vremea să pleci în curând. Uşor ca o puşcă. Exploziv pentru ochi. Ar putea fi timpul să pleci. Ar putea fi timpul, aşa că trezeşte-te! Trezeşte-te acum, fir-ar să fie! Trezeşte-te!

 

Uşa fu deschisă şi închisă, iar o siluetă era aplecată deasupra lui. Mâna tulbură valurile reci ale hainelor sale şi curenţii murdari de dedesubt. O voce veni în jos, în urma mâinii.

– Max, şopti. Max, trezeşte-te!

Ochii săi nu făcură nimic din ceea ce descriem în mod obişnuit a fi şoc. Fără vreun pocnet, fără vreo plesnitură sau vreo zdruncinătură. Astfel de lucruri se întâmplă când te trezeşti dintr-un vis rău, nu când te trezeşti într-unul. Nu, şi-a deschis ochii cu greu, din întuneric spre crepuscul. Corpul a fost cel care a reacţionat ridicând din umeri şi aruncând în aer un braţ, ca să înhaţe aerul.

Vocea îl calma acum.

– Îmi pare rău că a durat atât de mult. Cred că am fost urmărit. Şi i-a luat mai mult decât credeam omului cu legitimaţia de identitate. Nu e de o calitate extraordinară, dar să sperăm că-i de ajuns de bună ca să ajungi acolo dacă se va putea. Se aplecă şi flutură mâna spre valiză. În cealaltă mână avea ceva greu şi plat. Haide, sus! zise.

Max ascultă, ridicându-se în picioare şi scărpinându-se. Putea simţi cum i se contractă oasele.

– Legitimaţia e în asta.

Era o carte.

– Ar trebui să pui acolo şi harta, şi indicaţiile. Şi e o cheie – lipită în interiorul copertei, mai spuse el. Deschise valiza cât mai încet posibil şi instala acolo cartea ca pe o bombă. O să mă întorc în câteva zile, adăugă.

Lăsă o mică sacoşă plină de pâine, untură şi trei morcovi micuţi. Lângă ea era o sticlă cu apă. Nu se scuză deloc.

– Doar de atât am putut face rost.

Deschise uşa, o închise.

Singur din nou.

 

Ceea ce l-a atins imediat a fost sunetul.

Totul era atât de deznădăjduitor de zgomotos în întuneric, când era singur. De fiecare dată când se mişca, se auzea sunetul unei cute. Se simţea ca un bărbat într-un costum de hârtie.

Mâncarea.

 

Max împărţi pâinea în trei bucăţi şi puse două deoparte. Se afundă în cea din mână, mestecând şi înghiţind, forţând-o în jos pe culoarul uscat al gâtlejului. Untura era rece şi tare, trecând în bucăţi şi rămânând uneori pe loc. Înghiţituri mari le urneau şi le trimiteau în jos.

Apoi, morcovii.

Din nou, puse doi deoparte şi îl devoră pe cel de-al treilea. Zgomotul era asurzitor. Sigur, şi Führerul însuşi putea auzi sunetul unei sfărâmări portocalii în gură. Îi spărgea dinţii cu fiecare muşcătură. Când a băut, a fost destul de sigur că i-a înghiţit. „Data viitoare, se sfătui singur, să bei înainte.”

 

Mai târziu, spre uşurarea sa,