biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 30 31 32 ... 118
Mergi la pagina:
când ecourile îl părăsiră şi găsi curajul să verifice cu degetele, constată că fiecare dinte era la locul lui, intact. Încercă un zâmbet, dar fără succes. Putea doar să-şi imagineze o încercare umilă şi o gură plină de dinţi stricaţi. Îi cercetă timp de ore întregi.

Deschise valiza şi luă cartea.

Nu-i putea citi titlul în întuneric, iar riscul de a aprinde un chibrit părea prea mare acum.

Când vorbi, simţi gustul unei şoapte.

– Te rog! spuse. Te rog!

Vorbea cu un om pe care nu-l cunoscuse niciodată. Printre alte câteva detalii importante, ştia numele bărbatului. Hans Hubermann. Din nou, îi vorbi străinului îndepărtat. Îl imploră:

– Te rog!

Atributele verii

Prin urmare, aşa stau lucrurile.

Ştiţi foarte bine exact ce urma să vină pe strada Himmel la sfârşitul anului 1940.

Eu ştiu.

Voi ştiţi.

Liesel, pe de altă parte, nu face parte din această categorie.

Pentru hoţul de cărţi, vara acelui an era ceva simplu. Conţinea patru elemente principale sau atribute. Câteodată, se întreba care era cel mai puternic.

IAR NOMINALIZAŢII SUNT… 1. Să progreseze în fiecare noapte cu Ridicarea din umeri.2. Să citească pe jos, în biblioteca primarului. 3. Să joace fotbal pe strada Himmel. 4. Să găsească o altă ocazie de a fura.

Ridicarea din umeri, a decis ea, era excelentă. În fiecare noapte, când se liniştea după coşmar, nu trecea mult şi era mulţumită că era trează şi putea citi.

– Câteva pagini? o întreba papa, iar ea aproba din cap.

Câteodată, termina un capitol în după-amiaza următoare, jos, în pivniţă.

Problema autorităţilor cu cartea era evidentă. Protagonistul era un evreu şi era prezentat într-o lumină bună. De neiertat. Era un om avut, care se săturase să lase viaţa să treacă pe lângă el – ceea ce el numea ridicatul din umeri în faţa problemelor şi plăcerilor din timpul vieţii unei persoane pe pământ.

La începutul verii în Molching, pe măsură ce Liesel şi papa avansau cu lectura, acest bărbat călătorea la Amsterdam cu afaceri, iar zăpada dârdâia afară. Fata adora asta – zăpada care dârdâia.

– Chiar asta face când ninge, îi zise ea lui Hans Hubermann.

Stăteau împreună pe pat, papa dormind pe jumătate şi fata complet trează.

Uneori, îl privea pe papa cum dormea, ştiind mai multe şi mai puţine despre el decât îşi dădea seama vreunul dintre ei. Îl auzea adesea certându-se cu mama despre lipsa de lucru sau vorbind mâhniţi despre cum Hans se dusese să-şi vadă fiul şi descoperise că tânărul îşi părăsise locuinţa şi, cel mai probabil, se înrolase în armată.

– Schlaf gut, Papa! îi spunea fata lui papa în acele vremuri. Somn uşor, şi se strecura din pat, pe lângă el, ca să stingă lumina.

 

Următorul atribut, după cum am menţionat, era biblioteca primarului.

Că să ilustrăm această anume situaţie, putem arunca o privire asupra unei zile răcoroase de la sfârşitul lunii iunie. Rudy era cel puţin scandalizat.

Cine se credea Liesel Meminger, să-i spună că azi trebuia să livreze şi să ia singură rufele de spălat şi de călcat? Nu era îndeajuns de bun să meargă cu ea pe stradă?

– Încetează cu văicărelile, Saukerl, îl mustră ea. Doar mă simt rău. O să ratezi meciul.

El privi peste umăr.

– Ei, dacă pui problema aşa. Era un Schmunzel. Poţi să îţi bagi rufele undeva.

Apoi, a luat-o la fugă şi nu a pierdut timpul, alăturându-se unei echipe. Când Liesel ajunse la capătul străzii Himmel, se uită înapoi şi apucă să-l vadă stând în faţa porţii improvizate. Îi făcea cu mâna.

– Saukerl, râse ea şi ridică mâna, ştiind cu siguranţă că el îi spunea în acelaşi timp Saumensch.

Cam atât de puternică bănuiesc că este iubirea între doi copii de unsprezece ani.

Începu să alerge spre Grande Strasse şi casa primarului.

 

Desigur că a transpirat şi a ajuns acolo suflând din greu.

Dar citea.

Soţia primarului o lăsase să intre pentru a patra oară şi acum stătea la birou, privind pur şi simplu cărţile. La a doua vizită, îi dăduse voie lui Liesel să tragă afară o carte şi să o răsfoiască, fapt care a dus la încă una şi o alta, până când o jumătate de duzină de cărţi se lipiseră de ea, ori prinse sub braţ, ori în teancul care devenea din ce în ce mai înalt în mâna rămasă.

De data aceasta, Liesel stătea în picioare în răcoarea a camerei, stomacul ei chiorăia, dar nicio reacţie nu venea de la femeia mută, vătămată. Era din nou în halat şi, cu toate că o observase pe fată de mai multe ori, nu o privea niciodată prea mult. De obicei, era mai atentă la ceea ce se afla dincolo de ea, la ceva care lipsea. Fereastra era larg deschisă, o gură pătrată, răcoroasă, prin care intrau uneori rafale de vânt.

Liesel stătea pe podea. Cărţile erau împrăştiate în jurul ei.

După patruzeci de minute, a plecat. Fiecare carte a fost pusă la locul său.

– La revedere, Frau Hermann! Cuvintele veneau mereu ca un şoc. Mulţumesc!

După aceea, femeia o plătea şi ea pleca. Fiecare mişcare era contabilizată, iar hoţul de cărţi fugea acasă.

 

Odată cu instalarea verii, biblioteca deveni mai primitoare şi, cu fiecare livrare sau luare de haine, podeaua nu mai era atât de dureroasă. Liesel stătea cu o grămăjoară de cărţi lângă ea şi citise câteva paragrafe din fiecare, încercând să memoreze cuvintele pe care nu le ştia, ca să-l întrebe pe papa când ajungea acasă. Mai târziu, ca adolescentă, când Liesel scria despre acele cărţi, nu-şi mai amintea titlurile. Nici măcar unul. Poate că, dacă le-ar fi furat, ar fi fost mai bine pregătită.

Ceea ce îşi amintea era că una dintre cărţile cu ilustraţii avea un nume scris stângaci pe coperta interioară.

NUMELE UNUI BĂIAT Johann Hermann

Liesel îşi muşcă buza de jos, dar nu mai rezistă prea mult timp. De pe podea, se întoarse şi se uită la femeia în halat, şi puse o întrebare:

– Johann Hermann, zise ea. Cine este?

Femeia se uită pe lângă ea, undeva lângă genunchii fetei.

Liesel îşi

1 ... 30 31 32 ... 118
Mergi la pagina: