– Îmi pare rău, nu ar trebui să întreb despre astfel de lucruri.

Lăsă cuvintele să se stingă.

Chipul femeii nu-şi schimbă expresia, dar reuşi cumva să vorbească.

– Acum, el nu mai este nimic pe lumea asta, explică ea. Era al meu…

DIN DOSARELE MEMORIEI Oh, da, mi-l amintesc cu certitudine. Cerul era întunecos şi de nepătruns, ca nisipurile mişcătoare. Era un tânăr împachetat în sârmă ghimpată, ca o coroană uriaşă de ghimpi. L-am descâlcit şi l-am purtat afară. În înaltul cerului, ne-am cufundat împreună, până la genunchi. Era doar o altă zi, 1918.

– În afară de toate celelalte, spuse ea, a murit îngheţat. Pentru un moment, îşi făcu de lucru cu mâinile, apoi rosti: A murit îngheţat, sunt sigură.

Soţia primarului era doar un membru al unui detaşament mondial. Aţi văzut-o înainte, sunt convinsă. În poveştile voastre, în poezii, pe ecranele pe care vă place să le priviţi. Sunt peste tot, aşa că, de ce nu şi aici? De ce nu şi pe un deal lin, într-un orăşel german? Este un loc la fel de bun pentru suferinţă ca oricare altul.

Ideea este că Ilsa Hermann se hotărâse să facă din suferinţă o victorie. Când suferinţa refuza să o părăsească, ea îi ceda. O accepta cu braţele deschise.

Putea să se împuşte, să se rănească sau să se lase în voia altor forme de automutilare, dar a ales ceea ce credea a fi varianta cea mai uşoară – să suporte măcar disconfortul vremii. Din câte ştia Liesel, se ruga pentru zile reci şi ploioase. În cea mai parte a timpului, trăia în locul potrivit.

Când Liesel plecă în acea zi, rosti ceva cu o mare nervozitate. În traducere, s-a luptat cu trei cuvinte uriaşe, le-a săltat pe umăr şi le-a scăpat la picioarele Ilsei Hermann. Au căzut fiindcă fata nu le mai putu suporta povara. Stăteau împreună pe podea, mari şi zgomotoase, şi stinghere.

TREI CUVINTE URIAŞE ÎMI PARE RĂU

Din nou, soţia primarului privea pe lângă ea. Cu o faţă ca o coală de hârtie albă.

– Pentru ce? întrebă ea, dar vremea se scursese deja.

Fata ieşise deja din cameră. Aproape că ajunsese la uşa principală. Când a auzit, Liesel s-a oprit, dar a hotărât că este mai bine să nu se întoarcă, preferând să se strecoare în linişte afară din casă şi pe trepte. Privi Molchingul înainte să coboare în oraş, dar o compătimi pe soţia primarului pentru ceva timp.

Uneori, Liesel se întreba dacă ar trebui să o lase în pace, dar Ilsa Hermann era prea interesantă, iar atracţia cărţilor – prea mare. Cândva, cuvintele o făcuseră pe Liesel să se simtă prost, dar acum, când stătea pe podea, iar nevasta primarului era la biroul soţului, avea un sentiment instinctiv de putere. Se întâmpla de fiecare dată când descifra un cuvânt nou sau când punea cap la cap o propoziţie.

Era o fată.

În Germania nazistă.

Ce convenabil era că descoperea puterea cuvintelor!

Şi ce îngrozitor (şi incitant în acelaşi timp!) va fi câteva luni mai târziu, când va elibera puterea nou descoperită chiar în momentul în care soţia primarului o va dezamăgi. Cât de repede o va părăsi compătimirea şi cât de repede va deveni ceva cu totul…

Acum însă, în vara anului 1940, nu putea şti ce o aştepta, în mai mult de un singur sens. Avea de-a face cu o femeie plină de amărăciune, cu o cameră plină de cărţi pe care le vizita cu plăcere. Asta era tot. Era Partea a Doua din existenţa ei în acea vară.

Partea a Treia, slavă Domnului, era ceva mai uşor – fotbalul pe strada Himmel.

Daţi-mi voie să vă derulez un film:

Picioare târşâite pe stradă.

Respiraţia rapidă a băieţilor.

Cuvinte strigate: „Aici! Pe aici! Scheisse!”

Ţopăitul haotic al mingii pe stradă.

Toate erau pe strada Himmel, ca şi sunetul scuzelor, pe măsură ce vara prindea puteri.

Scuzele îi aparţineau lui Liesel Meminger.

Îi erau adresate lui Tommy Müller.

Până la începutul lunii iulie, a reuşit într-un final să-l convingă că nu are de gând să-l omoare. După bătaia administrată în noiembrie, Tommy era încă înfricoşat în preajma ei. Când jucau fotbal pe strada Himmel, se ţinea la distanţă.

– Nu ştii niciodată când ar putea să-i sară ţandăra, i se confesase el lui Rudy, pe jumătate strâmbându-se, pe jumătate vorbind.

În apărarea lui Liesel, ea nu a renunţat niciodată să încerce să-l liniştească. O dezamăgea că a reuşit să facă pace cu Ludwig Schmeikl, dar nu cu nevinovatul Tommy Müller. Încă se făcea mic ori de câte ori o vedea.

– Cum era să ştiu că zâmbeai pentru mine în ziua aia? îl întrebase ea în mai multe rânduri.

Ca portar, chiar parase câteva şuturi de-ale lui până când toţi ceilalţi din echipă l-au implorat să se întoarcă.

– Du-te înapoi în poartă! îi ordonă în cele din urmă un băiat pe nume Harald Mollenhauer. Nu eşti bun de nimic.

Asta a fost după ce Tommy se împiedicase când era pe cale să dea un gol. S-ar fi premiat singur cu un penalti dacă n-ar fi fost în aceeaşi echipă.

Liesel revenea pe teren şi mereu sfârşea cumva dându-i gol lui Rudy. Mereu se împungeau şi îşi puneau piedică, făcându-se în toate felurile. Rudy comenta:

– Nu-l mai dovedeşte de data asta, proasta de Saumensch Arschgrobbler. Nu are nicio şansă.

Se pare că îi plăcea să-i spună lui Liesel „mâncă-n fund”. Era una dintre bucuriile copilăriei.

O altă bucurie era, desigur, furatul. Partea a Patra, 1940, vara.

Ca să fim sinceri, erau multe lucruri care îi apropiau pe Rudy şi pe Liesel, dar prietenia le-a fost cimentată pe deplin de furat. Acesta a fost provocat de o anume ocazie şi motivat de o forţă imposibil de înfrânt – foamea lui Rudy. Băiatul întotdeauna murea să mănânce ceva.

În afară de raţionalizare, afacerea tatălui său nu mai mergea aşa de bine în ultima vreme (fusese înlăturată ameninţarea competiţiei evreieşti, dar