Expresie a disperării vechii gărzi a partidului, Scrisoarea celor șase nu a zguduit nici aparatul, nici sistemul. A creat însă un prag de așteptare care avea să conteze în momentul prăbușirii din decembrie 1989. A fost cântecul de lebădă, încercarea ultimă de redobândire a onoarei din partea membrilor de frunte ai generației comuniste, culpabilă pentru impunerea unui sistem ilegitim și criminal.

Ion Iliescu și sticluțele de Urodonal9

Surpriza cea mare a acestui martie aniversar (Proclamația de la Timișoara, Scrisoarea celor Şase) este că Ion Iliescu pretinde, în paginile Jurnalului Național, că ar fi avut intenția să trimită o scrisoare de protest împotriva dictaturii lui Ceaușescu. Deci același militant care susține că nu a fost la curent cu Scrisoarea celor Şase (lucru îndoielnic, cum am mai scris) se împăunează cu meritul de a fi compus un document pasămite riscant și subversiv, un fel de platformă-program a rupturii cu dictatura bicefală. Gorbaciovistul de pe malurile Dâmboviței descoperă (fabulează?) acum lucruri ascunse sub șapte peceți vreme de două decenii, inclusiv în lungul dialog purtat cu mine și apărut în 2004 la Editura Enciclopedică, prefațat de acad. Dinu Giurescu și intitulat Marele șoc din finalul unui secol scurt.

Voi examina atent acest document destinat, scrie Ion Iliescu, să ajungă la Radio Europa Liberă prin intermediul lui Virgil Măgureanu, conferențiar de socialism științific la Academia „Ştefan Gheorghiu“, care urma să folosească relațiile profesorului (tot de la „Ştefan Gheorghiu“) Ovidiu Trăsnea pentru a scoate din țară așa-zisul protest al directorului Editurii Tehnice, fost ministru al Tineretului și secretar al CC al PCR însărcinat cu propaganda. Cum Ovidiu Trăsnea a murit acum câțiva ani, el nu mai poate depune vreo mărturie. Merită amintit, cred eu, că la vremea respectivă Ovidiu Trăsnea fusese de-acum forțat să se pensioneze, ca urmare a deciziei fiicei sale de a emigra în Israel împreună cu soțul ei, care avea familia acolo. În vara anului 1988, Ovidiu Trăsnea (care mi-a condus lucrarea de doctorat despre Şcoala de la Frankfurt la Universitatea din București) m-a contactat pentru a ne întâlni în timpul participării sale la Congresul de la Washington al Asociației Internaționale de Ştiințe Politice. Lucru care s-a și întâmplat: am avut o lungă convorbire cu el la hotelul unde se desfășura manifestarea și mi-a povestit pe larg despre tot mai iraționalele decizii ale echipei diriguitoare de la București. Îmi amintesc că era prezent la acel congres și academicianul Solomon Marcus, căruia i-am fost prezentat atunci de către bunul nostru prieten comun, matematicianul și disidentul Mihai Botez. Dacă nu mă înșală memoria, Dorin Tudoran, pe atunci redactor la postul de radio Vocea Americii, i-a solicitat lui Ovidiu Trăsnea un interviu. Nu cred că profesorul Trăsnea s-a aventurat în această direcție. Era un personaj hiperprudent, un notoriu ipohondru, inteligent și versatil, oricum nu din specia celor dispuși să ajungă după gratii pentru a-i facilita lui Ion Iliescu construcția soclului. În ceea ce-l privește pe Virgil Măgureanu (pe care l-am avut profesor asistent la Facultatea de Filozofie), m-am referit la unele discuții pe care le-am purtat cu el, în perioada ’75–’77, în articolul „New Masks, Old Faces“ apărut în The New Republic, 5 februarie 1990, tradus acum în volumul Fantoma lui Gheorghiu-Dej, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Humanitas, București, 2008.

Până una-alta, reiese că viguroasa temerară critică iliesciană se limita la probleme economice și deplângea „cultul personalității“. Cât privește subiectul-cheie, natura criminală a terorismului securist, pseudodisidentul Iliescu reproducea cu fidelitate poziția „celor șase“ și esența Legii de organizare a Securității din august 1948: „Din organe de apărare a legalității socialiste, îndreptate împotriva dușmanilor socialismului dinăuntru și din afară [adică Securitate și DIE – n.m., V.T.], organele de securitate au devenit organe de supraveghere și urmărire, în primul rând a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de răspundere sau a celor care au îndeplinit funcții de conducere.“ Să scrii așa ceva în martie 1989 și să aștepți astăzi, în perioada audierilor din Parlamentul European cu privire la regimurile comuniste ca dictaturi criminale, să fii privit ca un fel de erou ține de-acum de zona psihologiei abisale.

Cu doi ani în urmă, istoricul Cristian Vasile a publicat în revista 22 un articol cu titlul „Ion Iliescu și (re)scrierea istoriei“. Tot acolo, am scris și eu o recenzie la un volum pseudomemorialistic al lui Ion Iliescu cu titlul Plăcerea clarobscurului istoric. Ambele contribuții surprindeau această inveterată pasiune a lui Ion Iliescu de a controla imaginea sa întru eternitate. Textul din Jurnalul Național, apocrif sau nu, este, evident, parte a unei strategii de (re)construire a imaginii lui Ion Iliescu drept un fel de Dubček à la roumaine. Limitată ca perspectivă istorică, anostă ca retorică, impregnată de cea mai pustiitoare limbă de lemn, „scrisoarea neexpediată“ (parcă așa se chema un film sovietic din epocă) este o mostră de eludare a cauzelor sistemice ale catastrofei comuniste. Sunt atacate vârfurile partidului, dar se exaltă în continuare obsesiile doctrinare legate de monopolul puterii în mâinile Partidului Comunist. Pilonii instituționali ai sistemului sunt practic exonerați (partidul, Securitatea, propaganda, economia de comandă). Specialist în propaganda bolșevică, tributar perspectivei neoleniniste de tip Hrușciov, Iliescu deplora „degenerarea“ suprastructurilor și ignora patologiile esențiale. Nici o surpriză, prin urmare, că, după 22 decembrie 1989, Iliescu a rezistat cu obstinație pluralismului democratic (multipartidism, presă liberă, capitalism, televiziuni și radiouri independente).

Iată ce are de spus pe tema, altminteri legitimă, a exceselor encomiastice ale aparatului ideologic: „Ce au în comun Ceaușescu și familia sa cu trăsăturile și fizionomia morală creionată în codul de comportare al comunistului…?“ Credea Ion Iliescu că predecesorul