Joffrey îşi strânse buzele.

– Vreau să-ţi arăt ce se întâmplă cu trădătorii.

Sansa scutură violent din cap.

– N-am s-o fac. N-o fac.

– Pot să-l pun pe Ser Meryn să te târască până sus, zise el. Nu ţi-ar plăcea asta. Mai bine faci ce-ţi spun eu.

Joffrey se întinse spre ea, iar Sansa se trase din calea lui, lovindu-se de Câine.

– Fă-o, fato, îi spuse Sandor Clegane, împingând-o înapoi spre rege. Gura lui se strâmbă spre partea arsă a feţei, iar Sansa aproape că-şi imagină ce-ar mai fi putut adăuga. Te va duce sus indiferent cum, aşa că dă-i ce vrea.

Se forţă să ia mâna Regelui Joffrey. Urcuşul se dovedi a fi ceva de coşmar; fiecare treaptă era o confruntare, de parcă ar fi păşit printr-o mocirlă până la glezne, şi erau mai multe trepte decât şi-ar fi putut închipui, o mie de mii de trepte, groaza aşteptând-o sus.

De pe meterezele înalte ale postului de pază i se înfăţişa întreaga lume de dedesubt. Sansa putea vedea Marele Sept al lui Baelor pe dealul lui Visenya, acolo unde murise tatăl ei. La capătul celălalt al străzii Surorilor se înălţau ruinele înnegrite de foc ale Puţului Dragonului. Spre apus, soarele roşu şi umflat era pe jumătate ascuns în dosul Porţii Zeilor. Marea sărată era în spatele ei, iar la sud erau piaţa de peşte şi docurile şi torentul vijelios al Apei Negre Repezi. Iar spre nord...

Se întoarse într-acolo şi văzu doar oraşul, străzile şi dealurile şi fundăturile şi alte străzi şi alte alei, piatra zidurilor îndepărtate. Totuşi, ştia că dincolo de ele erau câmp deschis, ferme şi lanuri, păduri şi, mai departe, spre nord, se afla Winterfell.

– La ce te uiţi? întrebă Joffrey. Uite, asta am vrut să-ţi arăt, chiar aici.

Un parapet gros din piatră proteja marginea exterioară a meterezelor, înălţându-se până la bărbia Sansei, cu creneluri tăiate la fiecare doi metri, pentru arcaşi. Capetele erau aşezate în deschizătura crenelurilor, de-a lungul zidului, înfipte în ţepuşe de fier, orientate spre oraş. Sansa le observase încă de când păşise pe calea de acces pe metereze, însă râul şi străzile fremătătoare şi soarele la apus erau mult mai plăcute vederii. Mă poate face să privesc spre capete, îşi spuse, dar nu mă poate face să le văd.

– Acesta de aici este tatăl tău, zise el. Cel de aici. Câine, întoarce-l ca să-l vadă.

Sandor Clegane luă capul de păr şi-l răsuci. Capul retezat fusese scufundat în catran, ca să se păstreze mai multă vreme. Sansa îl privi calmă, fără să-l vadă de fapt. Nici nu arăta ca Lordul Eddard, se gândi ea; nici măcar nu părea adevărat.

– Cât timp trebuie să-l privesc?

Joffrey părea dezamăgit.

– Vrei să le vezi şi pe celelalte?

Era un şir foarte lung.

– Dacă asta place Maiestăţii Voastre.

Joffrey o conduse de-a lungul meterezelor, trecând de încă o duzină de capete şi două ţepuşe goale.

– Pe astea le păstrez pentru unchii mei, Stannis şi Renly, explică el. Celelalte capete fuseseră retezate şi înfipte cu mult înaintea celui al tatălui ei. În pofida catranului, majoritatea nici nu mai erau de recunoscut. Regele arătă spre unul şi spuse:

– Acolo-i septa ta, dar Sansa nici n-ar fi putut şti că era capul unei femei. Falca putrezise, iar păsările ciuguliseră o ureche şi mare parte din obraz.

Sansa se întrebase ce se întâmplase cu Septa Mordane, deşi bănuia că ştia deja, în tot acest timp.

– Pe ea de ce ai ucis-o? întrebă ea. Era jurată zeilor...

– Era o trădătoare. Joffrey părea bosumflat; cumva, reuşise să-l irite. Nu mi-ai spus ce ai de gând să-mi dăruieşti de ziua numelui meu. Poate că ar trebui să-ţi dau eu ceva, ţi-ai dori?

– Dacă vă face plăcere, lordul meu, răspunse Sansa.

Când zâmbi, ştiu că-şi bătea joc de ea.

– Ştii că şi fratele tău este tot un trădător. Răsuci din nou capul Septei Mordane. Mi-l amintesc pe fratele tău de la Winterfell. Câinele meu îi spunea Lordul cu sabia de lemn. Nu-i aşa, Câine?

– Aşa am zis? răspunse Câinele. Nu-mi amintesc.

Joffrey dădu nervos din umeri.

– Fratele tău l-a învins în luptă pe unchiul meu, Jaime. Mama spune că a fost trădare şi înşelătorie. A plâns când a aflat asta. Femeile sunt toate slabe, chiar şi ca e, deşi pretinde că n-ar fi. Spune că trebuie să rămânem la Debarcaderul Regelui în caz că ceilalţi unchi ai mei vor ataca, dar nu-mi pasă. După ospăţul de ziua mea de nume, am de gând să adun o armată şi să-l ucid cu mâna mea pe fratele tău. Asta am să-ţi dăruiesc, Sansa. Capul fratelui tău.

Atunci o copleşi un soi de sminteală şi se auzi spunând:

– Poate că fratele meu îmi va dărui capul tău.

Joffrey se încruntă.

– Să nu mă iei niciodată în batjocură. O adevărată soaţă nu-şi bate joc de stăpânul ei. Ser Meryn, învaţ-o minte.

De data asta, cavalerul o apucă de sub bărbie şi-i ţinu capul nemişcat când o lovi. O lovi de două ori, de la stânga la dreapta şi, mai tare, de la dreapta la stânga. I se sparse buza şi sângele-i curse pe bărbie, amestecându-se cu sarea lacrimilor ei.

– N-ar trebui să tot plângi atât, îi spuse Joffrey. Eşti mult mai drăguţă când zâmbeşti şi râzi.

Sansa se forţă să zâmbească, temându-se ca nu cumva Ser Meryn s-o lovească din nou, însă nu era bine nici aşa, regele continua să clatine din cap.

– Şterge-ţi sângele, eşti năclăită toată.

Parapetul exterior îi venea până la bărbie, însă de-a lungul marginii interioare a culoarului nu mai era nimic, nimic care să oprească o cădere lungă până în curte, treizeci sau patruzeci de metri mai jos. Tot ce-ţi trebuia era un brânci, îşi spuse ea. El era chiar acolo, chiar acolo, zâmbind afectat cu buzele lui ca nişte râme grase. Ai putea s-o faci, îşi spuse. Ai putea. Fă-o chiar acum. Nici n-ar mai fi contat dacă se ducea şi ea jos cu el. N-ar mai fi contat defel.

– Uite aici, fato. Sandor Clegane îngenunche în faţa ei, între ea şi Joffrey. Cu o delicateţe surprinzătoare pentru un bărbat atât de masiv, îi şterse sângele de pe