– Refuzaţi să veniţi, doamna mea?

Privirea pe care i-o aruncă era fără nici o expresie. Nu stărui însă prea mult asupra urmelor pe care i le lăsase. Nu o ura, îşi dădu Sansa seama, dar nici n-o iubea. Nu simţea absolut nimic pentru ea. Pentru el era doar... un lucru.

– Nu, zise ea ridicându-se. Ar fi vrut să se dezlănţuie asupra lui, să-l rănească aşa cum o rănise el, să-l avertizeze că era regină şi că-l va trimite în exil dacă ar mai fi îndrăznit s-o lovească vreodată... Însă îşi aminti ce-i spusese Câinele, aşa că nu mai zise decât: Voi face tot ce porunceşte Maiestatea Sa.

– Cum fac şi eu, răspunse el.

– Da... Însă nu eşti cu adevărat un cavaler, Ser Meryn.

Sansa ştia că Sandor Clegane ar fi izbucnit în râs auzind asta. Alţi bărbaţi poate că ar fi blestemat-o, ar fi avertizat-o să-şi ţină gura, poate că i-ar fi cerşit mila. Ser Meryn nu făcu nimic din toate astea. Lui Ser Meryn Trant pur şi simplu nu-i păsa.

Balconul era pustiu, cu excepţia Sansei. Rămase acolo cu capul plecat, străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile, în vreme ce jos Joffrey şedea pe Tronul de Fier şi împărţea ceea ce numea el dreptate. Nouă din zece pricini părură să-l plictisească; pe acelea le lăsa la discreţia consiliului său, foindu-se nerăbdător în timp ce Lordul Baelish, Marele Maester Pycelle sau Regina Cersei rezolvau problema. Când alegea să ia el o decizie, nici măcar regina-mamă nu-l mai putea abate de la hotărâre.

Un hoţ fu adus înaintea lui şi el îi porunci lui Ser Ilyn să-i taie mâna chiar acolo, în curte. Doi cavaleri se înfăţişară înaintea lui cu o dispută asupra unor pământuri, iar el decretă că urmau să se dueleze mâine pentru asta.

– Până la moarte, adăugă el. O femeie căzu în genunchi înaintea lui pentru a-l ruga să-i dea capul unui bărbat executat ca trădător. Îl iubise, spuse ea, şi voia să-l înmormânteze.

– Dacă ai iubit un trădător, înseamnă că şi tu trebuie să fii o trădătoare, zise Joffrey. Două mantii aurii o târâră până în temniţă.

Lordul Flynt, cu faţa lui de broscoi, şedea la capătul mesei de consiliu îmbrăcat într-o tunică din catifea neagră, cu o mantie strălucitoare din fir de aur, dând aprobator din cap de fiecare dată când regele pronunţa o sentinţă. Sansa se uită intens la chipul său hidos, amintindu-şi cum îl aruncase jos pe tatăl ei, pentru a fi decapitat de Ser Ilyn, dorindu-şi să-l poată răni, dorindu-şi ca vreun erou să-l azvârle la pământ şi să-i taie capul. Însă o voce lăuntrică îi şopti: Nu exista eroi, iar ea-şi aminti ce-i spusese Lordul Petyr chiar aici, în această sală. „Viaţa nu este un cântec, dulceaţo”, aşa-i spusese. „S-ar putea să înveţi asta într-o zi, spre amărăciunea ta.” În viaţă, monştrii înving, îşi spuse ea, iar acum avea în minte glasul Câinelui, un hârâit rece, de metal frecat pe piatră. „Scuteşte-te singură de alte suferinţe, copilă, şi dă-i ce vrea.”

Ultima înfăţişare era cea a unui cântăreţ de tavernă, grăsuliu, acuzat că ar fi compus un cântec care-l ridiculiza pe răposatul Rege Robert. Joff porunci să-i aducă harfa de lemn şi-i ordonă să cânte în faţa întregii curţi Menestrelul începu să plângă şi jură că nu va mai cânta niciodată aşa ceva, însă regele insistă. Era acel soi de cântec simpatic, care spunea cum se luptase Robert cu un porc. Porcul era vierul care-l omorâse, ştia Sansa, însă în unele versuri părea că vorbea chiar de regină. Când termină de cântat, Joffrey anunţă că hotărâse să fie milos. Menestrelul îşi putea păstra fie degetele, fie limba. Va avea o zi la dispoziţie ca să decidă. Janos Slynt dădu din cap.

Sansa observă, uşurată, că asta fusese ultima deliberare de la amiază, însă chinurile ei nu se sfârşiseră încă. Atunci când glasul heraldului dădu liber curţii, o zbughi din balcon, dar numai pentru a da de Joffrey, care o aştepta la capătul scării. Câinele era cu el, la fel şi Ser Meryn. Tânărul rege o cercetă critic, din cap până-n picioare.

– Arăţi mult mai bine ca înainte.

– Vă mulţumesc, Maiestatea Voastră, răspunse Sansa. Cuvinte goale, însă acestea-l făcură să dea din cap şi să zâmbească.

– Plimbă-te cu mine, porunci Joffrey, oferindu-i braţul.

Nu avu de ales decât să se supună. Atingerea mâinii lui ar fi încântat-o cândva; acum i se înfiora carnea.

– Ziua mea de nume va fi foarte curând, zise Joffrey pe când ieşeau din sala tronului. Va fi un ospăţ măreţ şi daruri. Tu ce ai de gând să-mi dai?

– Eu... eu nu m-am gândit încă, lordul meu.

– Maiestatea Voastră, o repezi el. Eşti cu adevărat o fată proastă, nu? Aşa spune mama mea.

– Adevărat?

După toate cele ce se întâmplaseră, vorbele lui ar fi trebuit să-şi piardă puterea de a o răni, însă nu era aşa. Regina fusese întotdeauna atât de bună cu ea.

– Oh, şi încă cum. Se îngrijorează pentru copiii noştri, temându-se să nu fie şi ei proşti ca tine, însă i-am spus să nu-şi mai bată capul. Regele făcu un semn cu mâna, iar Ser Meryn deschise uşa înaintea lor.

– Vă mulţumesc, Maiestatea Voastră, murmură ea. Câinele a avut dreptate, nu sunt decât o păsărică, repetând cuvintele pe care mi-au spus să le învăţ. Soarele coborâse dincolo de zidul dinspre apus şi pietrele Fortăreţei Roşii luceau întunecate ca sângele.

– Am să-ţi fac un copil îndată ce ai să fii în stare, zise Joffrey, însoţind-o prin curtea de antrenament. Dacă primul e prost, o să-ţi retez capul şi o să-mi găsesc o soaţă mai deşteaptă. Când crezi că ai să poţi face copii?

Sansa nu se putea uita la el, o făcea să se ruşineze.

– Septa Mordane spune că majoritatea... majoritatea fetelor de viţă nobilă sunt fertile la doisprezece sau treisprezece ani.

Joffrey dădu din cap.

– Pe aici. O conduse în postul de pază, la baza treptelor care duceau spre metereze. Sansa se trase de lângă el, tremurând. Dintr-odată, îşi dădu seama unde mergeau.

– Nu, spuse ea, cu glasul ca un scâncet înfricoşat. Te rog, nu. Nu