După un timp, o noapte, o zi, n-ar fi putut spune cât, se trezi din nou. În cort era întuneric, mătasea fâlfâind ca nişte aripi când bătea vântul afară. De data asta, Dany nu mai încercă să se ridice.

– Irri, strigă ea, Jhiqui, Doreah! Veniră îndată. Mi-e gâtul uscat, spuse ea, atât de uscat, iar ele îi aduseră apă. Era călduţă şi stătută, dar Dany o bău cu poftă, trimiţând-o pe Jhiqui să-i mai aducă. Irri o tampona cu o cârpă moale şi-i mângâie fruntea. Am fost bolnavă, spuse Dany. Fata Dothraki dădu din cap. Cât timp? Cârpa era mângâietoare, însă Irri părea atât de întristată, încât o înfricoşa.

– Mult, îi şopti ea.

Când Jhiqui se întoarse cu mai multă apă, Mirri Maz Duur veni cu ea, cu ochii îngreunaţi de somn.

– Bea, zise ea, ridicându-i capul pentru încă o cupă, însă acum era numai vin. Dulce, foarte dulce. Dany bău şi se lăsă pe spate, ascultând sunetul propriei sale respiraţii. Putea simţi greutatea membrelor sale pe când somnul o învălui, pentru a o copleşi din nou.

– Aduceţi-mi... murmură ea, cu vorba împleticită şi ameţită. Aduceţi... vreau să tin...

– Da? întrebă maegi. Ce dorinţă ai, khaleesi?

– Aduceţi-mi... oul... oul de dragon... vă rog... Pleoapele i se făcură ca de plumb şi era prea obosită pentru a le putea ţine deschise.

Când se trezi pentru a treia oară, o undă de lumină solară, aurie, pătrundea prin gaura pentru fum, iar mâinile sale îmbrăţişau un ou de dragon. Era cel albicios, cu solzii de culoarea untului, străbătut de vinişoare aurii şi arămii, iar Dany îi putea simţi căldura. Pe sub aşternuturi, pielea dezgolită îi era acoperită de o peliculă fină de transpiraţie. Roua dragonilor, se gândi ea. Degetele urmăriră uşor suprafaţa oului, traiectoria vinişoarelor aurii, iar adânc, în piatră, simţi ceva răsucindu-se şi întinzându-se la atingerea ei. Nu era speriată. Toată spaima ei dispăruse, arsă.

Dany îşi atinse fruntea. Sub pelicula de transpiraţie, pielea-i era răcoroasă, febra trecuse. Se sforţa să se ridice. Atunci o cuprinse o scurtă ameţeală şi o durere adâncă între coapse. Totuşi, se simţea puternică. Slujnicele veniră în fugă la auzul glasului ei.

– Apă, le spuse, o butelcă de apă, cât de rece puteţi găsi. Şi fructe, cred că vreau curmale.

– Precum porunciţi, khaleesi.

– Să vină şi Ser Jorah, spuse ridicându-se. Jhiqui îi aduse o robă din mătase nisipie şi-i înveli umerii. Vreau şi o baie caldă, pe Mirri Maz Duur şi... Amintirea-i reveni dintr-odată şi se cutremură. Khal Drogo, se sforţa să spună, privindu-le chipurile cu teamă. E mort?

– Khal-ul trăieşte, îi răspunse Irri încet...

Totuşi, Dany întrevăzu întunecimea din ochii ei când rosti cuvintele, şi nici bine nu le spusese că se grăbi să plece ca să aducă apă. Se întoarse spre Doreah.

– Povesteşte-mi.

– Am... am să-l aduc pe Ser Jorah, îi spuse fata Lyseniană, plecându-şi capul şi fugind din cort.

Jhiqui ar fi fugit şi ea, însă Dany o prinse de încheietură, ţinând-o captivă.

– Ce-i? Trebuie să aflu. Despre Drogo... şi copilul meu. De ce nu-şi amintise de copil până acum? Fiul meu, Rhaego... unde-i? îl vreau.

Slujnica ei îşi plecă privirile.

– Băiatul... nu a trăit, khaleesi. Glasu-i era o şoaptă înspăimântată.

Dany îi dădu drumul. Fiul meu e mort, se gândi când Jhiqui părăsi cortul. Într-un fel, ştiuse asta. Ştiuse de când se trezise prima dată. Nu, ştiuse înainte de a se trezi. Visul îi reveni dintr-odată, viu, când îşi aminti de bărbatul înalt cu pielea arămie şi plete argintii-aurii, cuprins de flăcări.

Va plânge, ştia asta, însă ochii-i erau uscaţi precum cenuşa. Plânsese în vis, iar lacrimile i se transformaseră în aburi pe obraji. Toata durerea mi-a fost arsa, îşi spuse ea. Se simţea tristă şi, totuşi... Îl putea simţi pe Rhaego retrăgându-se din ea, ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată.

Ser Jorah şi Mirri Maz Duur intrară câteva clipe mai târziu, găsind-o aplecată peste celelalte ouă de dragon, cele încă aflate în scrin. Ei i se păreau la fel de fierbinţi ca şi cel cu care dormise, ceea ce era oarecum ciudat.

– Ser Jorah, vino aici, spuse ea. Îi luă mâna şi i-o puse pe oul negru, cel cu spirale purpurii. Ce simţi?

– Coajă, tare ca piatra. Cavalerul era precaut. Solzi.

– Căldură?

– Nu. Piatră rece. Îşi retrase mâna. Prinţesă, sunteţi bine? Sunteţi pe picioare, aşa slăbită precum vă simţii?

– Slăbită? Sunt puternică, Jorah. Pentru a-i face plăcere, se reaşeză pe un morman de perne. Spune-mi cum a murit copilul meu.

– Nu a apucat să trăiască, prinţesa mea. Femeile spun..

Ezită, iar Dany observă cum carnea atârna pe el, văzu că şchiopăta când mergea.

– Spune-mi. Spune-mi ce vorbesc femeile.

El îşi întoarse faţa într-o parte. Avea ochii tulburaţi,

– Ele spun că pruncul era...

Ea aşteptă, însă Ser Jorah nu putea spune mai mult. Chipul său se întunecase de ruşine. Arăta aproape ca un hoit.

– Monstruos, termină în locul lui Mirri Maz Duur. Cavalerul era un bărbat puternic, însă Dany înţelese, în acea clipă, că maegi era mai puternică, mai crudă, infinit mai periculoasă. Răsucit. L-am scos chiar eu. Era acoperit de solzi, ca o şopârlă, orb, cu un ciot de coadă şi aripi mici din piele, ca de liliac. Când l-am atins, carnea i s-a desprins de pe oase, iar înăuntru era plin de viermi şi duhnea a putreziciune. Era mort de ani de zile.

Bezna, se gândi Dany. Bezna înspăimântătoare care se ridicase pentru a o devora. Dacă s-ar fi uitat în urmă-i, ar fi fost pierdută.

– Fiul meu trăia şi era puternic atunci când Ser Jorah m-a adus în acest cort, spuse ea. Îl simţeam cum mă loveşte, luptând să se nască.

– S-ar putea, răspunse Mirri Maz Duur, însă creatura care a ieşit din pântecul tău era asa cum am spus. În acest cort a fost moartea, khaleesi.

– Doar umbrele, şopti Ser Jorah, însă Dany putea simţi îndoiala din glasul său. Am văzut, maegi, te-am văzut singură, dansând cu umbrele.

– Mormântul lasă umbre lungi, Lordule de Fier, spuse Mirri. Lungi şi întunecate, iar la sfârşit nici o lumină nu le poate izgoni.