Ser Jorah îi omorâse fiul, Dany ştia asta. Făcuse asta din dragoste şi loialitate, dar o dusese într-un loc în care nici om în viaţă nu ar trebui să meargă şi-i dăduse beznei copilul ei. Şi el o ştia; chipul cenuşiu, ochii înfundaţi în găvane, şchiopătatul.

– Umbrele te-au atins, Ser Jorah, îi spuse. Cavalerul nu răspunse. Dany se întoarse spre preoteasă. M-ai prevenit că numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă. Iar eu am crezut că vorbeai de cal.

– Nu, răspunse Mirri Maz Duur. Asta a fost o minciună pe care ţi-ai spus-o singură. Ştiai preţul.

Oare? Oare ştiuse? Dacă mă uit îndărăt, sunt pierdută.

– Preţul a fost plătit, spuse Dany. Calul, copilul meu, Quaro şi Qotho, Haggo şi Cohollo. Preţul a fost plătit şi răsplătit. Se ridică dintre perne. Unde-i Khal Drogo? Arată-mi-l, preoteasă, maegi, mag de sânge, orice ai fi. Arată-mi-l pe Khal Drogo. Arată-mi ce am primit pentru viaţa fiului meu.

– Precum porunciţi, khaleesi, zise bătrâna. Veniţi, am să vă conduc la el.

Dany era mai slăbită decât îşi închipuise. Ser Jorah îşi strecură un braţ, cuprinzând-o, şi o ajută să se ridice.

– Aveţi timp pentru asta mai târziu, prinţesă, spuse el încet.

– Vreau să-l văd acum, Ser Jorah.

După întunecimea cortului, lumea de afară era de strălucire orbitoare. Soarele ardea ca aurul topit, iar pământul era pârjolit şi pustiu. Slujnicele ei o aşteptau cu fructe, vin şi apă, iar Jhogo se apropie ca să-l ajute pe Ser Jorah s-o sprijine. Aggo şi Rakharo stăteau în spate Strălucirea soarelui pe nisip făcea greu de văzut ceva, până când Dany îşi ridică palma ca să-şi ferească ochii Văzu cenuşa unui foc, câţiva cai agitându-se fără încetare în căutarea unui smoc de iarbă, corturi risipite ici-colo. Un grup mic de copii se adunase s-o privească, iar dincolo zări femei care se duceau în treburile lor, bătrâni stafidiţi care se zgâiau la cerul albastru cu ochii lor obosiţi, bătând încet aerul ca să izgonească muştele de sânge. La o numărătoare s-ar putea să fi fost nu mai mult de o sută de oameni. Acolo unde-şi făcuseră tabăra patruzeci de mii, mai stăruia acum doar vântul şi praful.

– Khalasar-ul lui Drago s-a spulberat, făcu ea.

– Un khal care nu poate călări nu este un khal, zise Jhogo.

– Dothrakii îi urmează doar pe cei puternici, rosti Ser Jorah. Îmi pare rău, prinţesa mea. Nu s-a putut să-i mai ţinem. Ko Pono a plecat primul, spunându-şi singur Khal Pono, iar mulţi l-au urmat. Jhaqo nu a aşteptat mult ca să facă la fel. Ceilalţi s-au dus şi ei în fiecare noapte, în grupuri mari sau mici. Acum sunt câteva zeci de khalasare noi pe marea Dothraki, acolo unde cândva a fost doar cel al lui Drogo.

– Rămân numai bătrânii, zise Aggo. Cei speriaţi, slabi sau bolnavi. Şi noi, cei care suduim. Noi rămânem.

– Au luat hergheliile lui Khal Drogo, khaleesi, vorbi Rakharo. Eram prea puţini ca să-i putem opri. Este dreptul celui puternic să ia de la cel slab. Au luat şi mulţi sclavi, ai khal-ul şi ai dumneavoastră, dar au mai lăsat câţiva.

– Eroeh? întrebă Dany, amintindu-şi de copila înspăimântată pe care o salvase în afara oraşului Oamenilor Miei.

– Mago a luat-o, care acum este călăreţul de sânge al lui Khal Jhaqo, spuse Jhogo. A pătruns-o în toate felurile şi apoi a dat-o khal-ului său, iar Jhaqo a dat-o mai departe călăreţilor săi de sânge. Erau şase. Când au terminat cu ea, i-au tăiat gâtul.

– Asta i-a fost soarta, khaleesi, spuse Aggo.

Dacă mă uit îndărăt, sunt pierdută.

– A fost o soartă crudă, spuse Dany, totuşi nu atât de crudă cum va fi a lui Mago. Vă promit asta, pe toţi zeii cei vechi, pe zeul miel şi pe zeul cal, şi pe toţi zeii care vieţuiesc. Jur pe Mama Munţilor şi pe Pântecul Lumii. Înainte de a termina cu ei, Mago şi Ko Jhaqo se vor milogi să li se arate mila care au arătat-o şi ei pentru Eroeh.

Dothrakii schimbară priviri întrebătoare.

– Khaleesi, începu slujnica Irri, ca şi cum ar fi vorbit unui copil. Jhaqo este khal acum, cu douăzeci de mii de călăreţi în spatele lui.

Ea-şi ridică privirile.

– Iar eu sunt Daenerys Stormborn, Daenerys din Casa Targaryen, din sângele lui Aegon Cuceritorul şi Maegor cel Crud şi din vechea Valyrie înaintea lor. Sunt fiică de dragon şi vă jur că aceşti bărbaţi vor muri urlând. Acum, duceţi-mă la Khal Drogo.

Zăcea lungit pe pământul gol, uitându-se la soare.

Zeci de muşte de sânge se aşezaseră pe trupul său, însă el nu mai părea să le simtă. Dany le izgoni şi îngenunche lângă el. Ochii lui erau larg deschişi, însă nu păreau să vadă, iar ea ştiu deodată că era orb. Când îi şopti numele, nu păru că o auzise. Rana de la piept era vindecată aşa cum trebuia, cicatricea care o acoperea era cenuşie şi roşiatică, hidoasă.

– De ce-i aici, singur, în soare? îi întrebă ea.

– Pare să-i priască numai căldura, prinţesă, spuse Ser Jorah. Ochii lui urmăresc soarele, deşi nu-l văd. Poate umbla de colo-colo. Va merge unde-l duci, dar nu mai departe. Mănâncă dacă-i pui hrana în gură, bea dacă-i picuri apă între buze.

Dany îşi sărută soarele şi stelele blând, pe frunte, şi se ridică pentru a o înfrunta pe Mirri Maz Duur.

– Vrăjile tale sunt scumpe, maegi.

– Trăieşte, spuse Mirri Maz Duur. Asta ai cerut, viaţă. Ai plătit pentru viaţă.

– Asta nu-i viaţă pentru cineva aşa cum a fost Drogo. Viaţa lui a fost râs, carne perpelită în foc şi calul între picioarele sale. Viaţa lui era un arakh în mâna lui şi clopoţeii răsunând în păr, pe când călărea să-şi înfrunte duşmanul. Viaţa lui au fost călăreţii de sânge, eu şi fiul pe care trebuia să i-l dăruiesc.

Mirri Maz Duur nu răspunse.

– Când va fi aşa cum a fost? întrebă Dany.

– Atunci când soarele va răsări de la apus şi va apune la răsărit, spuse Mirri Maz Duur. Când se vor usca mările şi munţii se vor împrăştia în vânt ca frunzele. Când pântecul tău va fi din nou fertil şi