Dany arătă spre Ser Jorah şi ceilalţi.

– Plecaţi. Vreau să vorbesc cu maegi singură. Mormont şi ceilalţi Dothraki se retraseră.

– Ştiai, spuse Dany când rămaseră singure. O durea peste tot, şi înăuntru şi pe corp, însă furia îi dădea putere. Ştiai ce ceream, ştiai şi de preţ şi totuşi m-ai lăsat să-l plătesc.

– N-ar fi trebuit să-mi ardă templul, spuse liniştită femeia cu nasul turtit. Asta l-a mâniat pe Marele Păstor.

– Asta n-a fost lucrătură de zeu, spuse Dany cu răceală. Dacă privesc îndărăt, sunt pierdută. M-ai înşelat. Mi-ai ucis copilul din mine.

– Armăsarul care încalecă lumea nu va mai arde nici un oraş acum. Khalasar-ul lui nu va mai preface în pulbere nici o seminţie.

– Am vorbit pentru tine, făcu ea înfuriată. Te-am salvat.

– Tu m-ai salvat? scuipă femeia Lhazareeană. Trei călăreţi m-au luat, nu aşa cum un bărbat ia o femeie, ci pe la spate, aşa cum se caţără un câine pe o căţea. Cel de-al patrulea era deja în mine când ai trecut tu. Cum m-ai salvat? Am văzut casa zeului meu arzând, acolo unde vindecasem atâţia oameni, mulţi că nu mai pot fi număraţi. Mi-au ars şi casa mea, iar în stradă am văzut mormane de capete. Am văzut capul brutarului care cocea pâinea mea. Am văzut capul unui băiat pe care l-am salvat de fierbinţeala ochiului mort cu numai trei luni înainte. Am auzit copii plângând când călăreţii i-au adunat cu biciurile lor. Spune-mi încă o dată, ce ai salvat tu?

– Viaţa ta.

Mirri Maz Duur râse neîndurătoare.

– Uită-te la khal-ul tău şi vezi ce viaţă merită trăita când totul s-a dus.

Dany îi chemă pe bărbaţii din khas-ul ei şi le porunci s-o ia pe Mirri Maz Duur şi s-o lege de mâini şi de picioare, însă maegi îi zâmbi când o duseră de acolo, de parcă ar fi împărtăşit un secret. Un singur cuvânt şi Dany ar fi putut s-o descăpăţâneze... Însă cu ce s-ar fi ales? Cu un cap? Dacă viaţa nu avea nici o valoare, ce mai era moartea?

Îl duseră pe Khal Drogo înapoi în cortul ei, iar Dany le porunci să umple o cadă cu apă, însă de astă dată apa nu mai era roşie de sânge. Îl îmbăie chiar ea, spălând noroiul şi praful de pe braţele şi pieptul său, curăţindu-i faţa cu o pânză moale, săpunindu-i părul lung şi negru şi descâlcindu-i toate ghemotoacele de păr până când îl făcu să strălucească din nou, aşa cum şi-l amintea. Se întunecase de-a binelea când termină, iar ea obosise. Se opri să bea ceva şi să mănânce, însă nu putu decât să ciugulească dintr-o smochină şi să bea o gură de apă. Somnul ar fi fost o uşurare, însă dormise destul... prea mult, de fapt. Îi datora asta lui Drogo, pentru toate nopţile care le avuseseră şi poate încă le vor mai avea.

Amintirea primei lor ieşiri o însoţea când îl duse afară, în beznă, pentru că Dothrakii credeau că toate lucrurile importante în viaţa unui om trebuia să fie făcute sub cerul liber. Îşi spuse că existau forţe mai puternice decât ura şi farmecele mai vechi decât oricare dintre cele deprinse de orice maegi în Asshai. Noaptea era neagră, fără lună, însă deasupra ardeau strălucitoare milioane de stele. Luă asta drept un semn.

Acolo nu-i aştepta covorul moale de iarbă, ci doar pământul tare şi prăfuit, dezgolit şi plin de pietre. Nici un copac nu se clătina în vânt şi nici un izvor nu-i ogoia temerile cu muzica blândă a apei. Dany îşi spuse că stelele erau îndeajuns.

– Să-ţi aminteşti, Drogo, şopti ea. Aminteşte-ţi prima noastră ieşire împreună, ziua când ne-am cununat. Aminteşte-ţi de noaptea când l-am făcut pe Rhaego, cu întregul khalasar în jurul nostru şi cu privirile tale pe faţa mea. Aminteşte-ţi cum era de răcoroasă şi curată apa din Pântecul Lumii. Aminteşte-ţi, soarele şi stelele mele. Aminteşte-ţi şi întoarce-te.

Naşterea o lăsase prea îndurerată şi sfâşiată ca să-l poată primi în ea, aşa cum ar fi vrut, însă Doreah o învăţase şi alte căi. Dany îşi folosi mâinile, gura şi sânii. Îl zgârie cu unghiile şi-l acoperi de sărutări şi se rugă, spunându-i poveşti, iar la sfârşit îl scaldă în lacrimile ei. Totuşi, Drogo nu simţea: nu vorbi şi nu se ridică.

Apoi veniră zorii întunecaţi peste orizontul gol. Dany ştia că era pierdut pentru ea.

– Când soarele va răsări de la apus şi va apune la răsărit, spuse ea moale. Când mările se vor usca şi munţii se vor spulbera în vânt ca frunzele. Când pântecul meu va fi din nou fertil şi voi purta un copil viu. Atunci te vei întoarce, soarele şi stelele mele, nu înainte.

Niciodată, plânse bezna, niciodată, niciodată, niciodată.

În interiorul cortului, Dany găsi o saltea, mătase moale umplută cu pene. O strânse la sân întorcându-se înapoi la Drogo, la soarele şi stelele ei. Dacă privesc îndărăt, sunt pierdută. O durea chiar şi să păşească, ar fi vrut să doarmă, să doarmă şi să nu mai viseze.

Îngenunche şi-l sărută pe Drogo pe buze, apoi îi apăsă salteaua pe faţă.

TYRION

– Îl au pe fiul meu, spuse Tywin Lannister.

– Aşa e, lordul meu.

Glasul mesagerului era apăsat de oboseală. Pe pieptul tunicii sale sfâşiate, vierul tărcat al Casei Crakehall era pe jumătate ascuns de sângele închegat.

Pe unul dintre fiii tăi, se gândi Tyrion. Luă o gura de vin şi nu spuse nimic, gândindu-se la Jaime. Când ridică braţul, durerea îl săgeta până la cot, amintindu-i de scurta sa participare la luptă. Îşi iubea fratele, însă n-ar fi vrut să fie cu el în Pădurea Şoaptelor nici pentru tot aurul de la Casterly Rock.

Tatăl său, lordul, îi adunase pe căpitani şi pe stegari, iar aceştia tăcuseră cu toţii când curierul îşi depănase povestea. Singurul zgomot care se mai auzea erau trosnetul şi sfârâitul buşteanului care ardea în vatra din sala de mese, lungă şi răcoroasă.

După greutăţile călătoriei îndelungate şi obositoare spre sud, chiar şi posibilitatea petrecerii unei singure nopţi în han îl înveselise straşnic pe Tyrion, deşi... ar fi