preferat să nu mai pună încă o dată piciorul în acest han, cu amintirile pe care le avea. Tatăl său stabilise un ritm de marş istovitor şi acesta îşi făcuse efectul. Cei răniţi în luptă ţineau pasul cum puteau, altfel erau lăsaţi să se descurce singuri. În fiecare dimineaţă mai lăsau câţiva la marginea drumului, bărbaţi care adormeau pentru a nu se mai trezi niciodată. În fiecare după-amiază alţi câţiva se prăbuşeau pe drum. Şi în fiecare seară alţii dezertau, furişându-se în întuneric. Tyrion fusese aproape tentat să li se alăture.

Trăsese la etaj, bucurându-se de confortul oferit de un pat cu saltele de puf şi de căldura trupului lui Shae, întinsă lângă el, când scutierul său îl trezise pentru a-i spune că sosise un călăreţ cu veşti proaste de la Riverrun. Totul fusese degeaba. Goana spre sud, nesfârşitele marşuri forţate, cadavrele abandonate la marginea drumului... totul pentru nimic. Robb Stark ajunsese la Riverrun cu câteva zile înainte.

– Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? mormăi Ser Harys Swyft. Cum? Chiar şi după Pădurea Şoaptelor aţi avut Riverrunul prins într-un cerc de oţel, înconjurat de o mare armată... ce sminteală l-a putut face pe Ser Jaime să se decidă să-şi despartă forţele în trei tabere? În mod sigur, ştia cât de vulnerabil l-ar fi făcut asta.

Mai bine decât tine, laş fără şira spinării, se gândi Tyrion. Jaime pierduse Riverrunul, însă îl înfuria să vadă cum fratele său era defăimat de unii precum Swyft, un linguşitor neruşinat, a cărui singură realizare fusese măritarea fiicei sale, la fel de lipsită de onoare, cu Ser Kevan, pentru ca în acest fel să se lipească de Lannisteri.

– Şi eu aş fi făcut la fel, răspunse unchiul său, cu mult mai mult calm decât ar fi reuşit Tyrion. Nu aţi văzut niciodată ce-i la Riverrun, Ser Harys, altfel aţi fi ştiut că Jaime nu avea de ales. Castelul este situat la capătul unei limbi de pământ, unde Piatra Răsucită se scurge în Furca Roşie la Trident. Râurile formează două laturi ale unui triunghi, iar când se arată vreo ameninţare, Tully deschid zăgazurile în amonte pentru a crea un şanţ lat pe cea de-a treia latură, transformând Riverrun într-o insulă. Zidurile se înalţă direct din apă, iar din turnuri, apărătorii au o privelişte bună asupra malurilor opuse, pe o rază de multe leghe de jur împrejur. Pentru a putea ataca din toate părţile, un asediator trebuie să-şi ridice o tabără la nord de Piatra Răsucită, una la sud de Furca Roşie şi o a treia între râuri, la vest de canal. Nu există nici o altă cale, nici una.

– Ser Kevan grăieşte adevărat, lorzii mei, spuse curierul. Am construit palisade din pari ascuţiţi în jurul taberelor, dar n-a fost îndeajuns, mai ales că n-am prins de veste şi râurile ne-au izolat unii de alţii. Prima data au venit jos, asupra taberei din nord. Nimeni nu aştepta un atac. Marq Piper ne hărţuise convoaiele de aprovizionare, însă nu avea mai mult de cincizeci de oameni. Ser Jaime se dusese să se măsoare cu ei cu o noapte înainte... Ei bine, cu cine credeam noi că erau ei. Ni se spusese că armata lui Stark era la est de Furca Roşie, mărşăluind spre sud...

– Iar cercetaşii voştri? Chipul lui Ser Gregor Clegane părea dăltuit în piatră. Focul din cămin arunca o roşeaţă sumbră asupra pielii sale şi-i aşezase umbre adânci sub ochi. N-au văzut nimic? Nu v-au vestit nimic?

Mesagerul năclăit de sânge scutură din cap.

– Cercetaşii noştri dispăruseră. Lucrătura lui Marq Piper, ne-am gândit noi. Iar cei care s-au mai întors nu văzuseră nimic.

– Un om care nu vede nimic n-are nici un folos de la ochii lui, declară Muntele. Scoateţi-le ochii şi daţi-i următoarei iscoade. Spuneţi-i că nădăjduiţi că patru ochi să fie mai de ajutor decât doi... iar dacă nu va fi aşa, următorul cercetaş va avea şase ochi.

Lordul Tywin Lannister îşi întoarse capul ca să-l studieze pe Ser Gregor. Tyrion zări licărul auriu ţâşnind din pupilele tatălui său, dar n-ar fi putut spune dacă privirea era una aprobatoare sau de dispreţ. Lordul Tywin era cel mai adesea tăcut la mesele consiliului, preferând să asculte înainte de a vorbi, un obicei pe care şi Tyrion încerca să-l imite. Totuşi, tăcerea era nelalocul ei acum, iar vinul rămăsese neatins.

– Spuneai că au năvălit noaptea, continuă Ser Kevan.

Bărbatul clătină din cap.

– Peştele Negru a condus cavalcada, doborând santinelele şi înlăturând palisadele pentru a deschide drum asaltului principal. Când ai noştri şi-au dat seama ce se întâmpla, călăreţii lor năvăleau deja peste malurile canalului şi galopau prin tabără cu săbii şi torţe în mâini. Eu dormeam în tabăra de la apus, între râuri. Când am auzit zarva bătăliei şi am văzut corturile în flăcări, Lordul Brax ne-a dus spre plute şi am încercat să traversăm, însă curenţii ne-au împins în aval, iar oamenii lui Tully au început să arunce cu bolovani spre noi, folosind catapultele de pe metereze. Am văzut una dintre plute spulberată în bucăţi şi alte trei răsturnate, oamenii au fost duşi de râu şi s-au înecat... iar cei care au reuşit să treacă i-au găsit pe soldaţii lui Stark aşteptându-i pe maluri.

Ser Flement Brax purta o tunică argintie cu purpuriu, având expresia cuiva care nu putea pricepe ce auzise.

– Tatăl meu, lordul...

– Îmi pare rău, lordul meu, spuse mesagerul. Lordul Brax era îmbrăcat în cămaşă de zale şi platoşă când pluta lui s-a răsturnat. A fost un om foarte curajos.

A fost un smintit, se gândi Tyrion, clătinându-şi cupa şi holbându-se în jos spre profunzimile vinului. Traversarea unui râu, noaptea, pe o plută rudimentara, îmbrăcat în armură, cu duşmanul aşteptând pe malul celălalt – dacă asta însemna să fii curajos, el ar prefera laşitatea. Se întrebă dacă Lordul Brax se simţise deosebit de curajos când greutatea oţelului îl trăsese în jos, în apa neagră.

– Tabăra dintre râuri a fost şi ea copleşită, spunea mesagerul. În vreme ce noi încercam să traversăm, mai mulţi dintre oamenii lui Stark s-au năpustit dinspre apus, două coloane de cavalerişti în zale.