înțelegeți la ce fac aluzie, ne întrebă privindu-ne pe rînd. Vă aflați acolo în mod natural, într-un anumit sens inconștient, pentru că nu apucaserăți să vă puneți întrebarea. Dar ce ne facem noi care, punîndu-ne întrebarea, nu mai putem reintegra spontaneitatea pură, modul natural de a fi? Noi care am pierdut beatifica inconștiență a copiilor și a ignoranților? Noi știm că trebuie să trecem podul. Repet: știm, și mai știm și ce ar putea însemna asta – să-l trecem și să nu ne mai putem întoarce…

Aș fi vrut să-l întrerup, dar Gologan mi-o luă înainte:

— Aveți perfectă dreptate, începu el turburat. Aveți perfectă dreptate să vă puneți această întrebare. Dacă Dumnezeu, pentru păcatele noastre, a lăsat vița-de-vie, de ce, totuși e atît de greu? De ce ne frămîntăm toți, din zori pînă seara, și nu mai prididim niciodată, o luăm întotdeauna de la început, în fiecare dimineață, același și același lucru? Și nu e greu numai pentru noi, oameni ca toți oamenii, fiecare cu treburile și necazurile noastre, dar și pentru superiori, bunăoară prietenii lui Herghelie. Baronul, doamna Pelican, Evangelina și toți ceilalți. Asta mi se pare de neînțeles. Că oameni superiori ca ei, oameni culți, învîrtindu-se tot în cercuri distinse, călătorind în străinătate, să nu se poată așeza, cum ar dori, să nu se poată odihni. Bunăoară Baronul, care-mi spunea la un Sfîntul Dumitru: „Nu zic, e frumos și aici, că au parc cu havuz, casă încăpătoare, luxoasă, cu patru etaje, dar ia închipuiește-ți să fii acum la țară, să te pregătești pentru culesul viei? Ia închipuiește-ți să ai via ta, cît ar fi ea de modestă, dar să știi că e a ta, că o lucrezi tu, că din strugurii pe care-i culegi ai să-ți pregătești vinul tău, și apoi ai să te odihnești acolo, în vie, să aștepți, să nu te grăbești, ci să lași să îmbătrînească vinul, să-l lași așa zece, douăzeci de ani, și tu să stai lîngă el, fără griji, fără gînduri…”

— M-ați înțeles greșit, îl întrerupsei eu, adresîndu-mă mai ales lui Onofrei. Via aceasta la care mergem e la Gorgani, lîngă mare. Și e fără îndoială cea mai frumoasă vie din această parte a Dobrogei. Acum vreo cincisprezece ani a voit s-o cumpere județul, s-o dăruiască reginei. Dar s-au opus unchii mei și bine au făcut. E o minune. Acum, cînd se apropie culesul, parcă ar fi de pe altă lume. Să priviți via de pe terasă, s-o priviți cum se întinde pe deal, urcă, tot urcă mereu și deodată parcă dispare, parcă s-ar fi prăvălit malul și de acolo nu mai vezi decît marea, cît poți cuprinde cu ochii, nu mai vezi decît marea…

— Îmi pare rău, vorbi Onofrei privindu-mă lung, dar am impresia că nu ne înțelegem. Pentru că, evident, ca să ajungem la mare, trebuie să trecem Dunărea. Și o trecem pe un pod.

— Da, la Cernavodă.

— Asta voiam să vă spun. Există și aici un pod. Și acum, de vrem, de nu vrem, ne apropiem de el și o să-l trecem. Dar noi ne-am pus întrebarea. Sau, ca să vorbesc numai pentru mine, eu mi-am pus întrebarea. Nu mai pot uita că mi-am pus întrebarea. Și atunci, cine îmi garantează că, o dată trecut podul, am să mă mai pot întoarce?

— E un pod solid, începui.

— Știu ce vrei să spui, mă întrerupse Onofrei. Vrei să spui că nu e un pod simbolic. Dar eu nu m-am referit la un pod simbolic, nici la simbolismul podului. Nu prea mă prăpădesc după simboluri. Or fi avînd și simbolurile rostul lor în economia spiritului, dar simbolismul, ca și limbajul, te menține într-un univers abstract. Or, toată problema este: cum să evadăm din universurile abstracte pe care ni le-am construit singuri? Nu simbolul în el însuși e important, ci obiectul concret în care se manifestă. Aici stă tot misterul. Nu simbolismul viței-de-vie interesează, ci o viță-de-vie, una singură, care ar putea fi și altceva, care ar putea semnifica, bunăoară, prezența zeiței. Observați că spun: prezența zeiței, prezența ei reală, concretă, nu ideea, nici imaginea ei. Asta e, de fapt, problema locotenentului: cum să identifice marea zeiță între cele cinci sau zece femei tinere și frumoase care-l înconjoară în fiecare seară? Dar dacă țineți seama de faptul că între vița-de-vie, ciorchinele roșu și marea zeiță există o misterioasă solidaritate, că în anumite cazuri vița-de-vie crește chiar din trupul gol al zeiței, iar, în alte cazuri ciorchinele roșu este chiar gura zeiței, gura care dă viață, bogăție, fertilitate, noroc, beatitudine, dacă țineți seama de toate acestea, ați ghicit cum identifică locotenentul în fiecare seară, pe marea zeiță camuflată printre atîtea alte doamne, văduve și domnișoare. Este vorba de un ritual, nu de un simbol. Simbolismul n-are nimic de-a face cu drama pe care o retrăiește zilnic locotenentul, și anume: cum să reintegreze lumea aceasta, după ce a devenit spirit pur, atman-brahman și, deci, implicit, după ce a cunoscut accidentul tragic al lui Adonis?

— Înțeleg foarte bine, am încercat să-l întrerup.

— Nu cred că înțelegi, a continuat Onofrei. Pentru că altminteri n-ai fi făcut aluzie la soliditatea podului de la Cernavodă. Dacă n-aș recunoaște soliditatea podului peste Dunăre, n-aș trăi în lumea aceasta. Dar pe mine mă interesează în primul rînd lumea aceasta, pentru că numai aici sînt camuflate misterele și, ca atare, numai aici, într-o existență încarnată, avem oarecare șanse să ni le revelăm. Dar dacă acceptăm principiul că misterele sînt camuflate în ființe și obiecte, trebuie să acceptăm și acest caz particular: că podul de la Cernavodă ar putea camufla un mister. Zic: ar putea și adaug: cel puțin pentru unii din noi. Evident, nu putem ști asta mai dinainte. Acum, despre ce fel de mister ar putea fi vorba? Simbolismul te ajută oarecum, dar te ajută numai în parte. Simbolismul îți spune că podul semnifică o trecere spre altceva, către o altă lume, către un alt mod de a