Silvia nu-mi mai făcu nici o stricăciune, semn că fusese sensibilă la mîhnirea mea sau că mă găsea în sinea ei oarecum mai puțin vinovat decît maică-sa. Era liniștită, stătea alături lîngă mine la birou și capacitatea ei de a răbda era uimitoare. În timp ce eu lucram ea colora desene și mă făcu și pe mine în diverse variante, aplecat asupra hîrtiei, uitîndu-mă pe fereastră sau stînd întins pe pat cu mîinile sub ceafă. „Am auzit că o necăjești pe mama”, îi spusei într-o zi, în treacăt, văzîndu-mi de manuscris. Nu-mi răspunse. „Să iau tăcerea ta drept o confirmare? continuai monologînd. Ce plăcere îți face s-o chinuiești? N-are grijă de tine?! Te lasă singură? Am auzit că nu, și nici nu te pedepsește pentru cîte îi faci. Trebuie să te gîndești că nu poți avea altă mamă, și nici alt tată, ăștia sînt, gata, nu-i alegem de la tîrg, și nici noi nu te-am luat pe tine de la magazin… nici noi nu putem avea altă fiică…” „Ci tu dacă te însori, ci o să ai altă fiică!”, îmi răspunse pe neașteptate. „Cine ți-a spus prostia asta? Mama?!” „Ci nu e o prostie!”, zise foarte fermă, în timp ce își înmuia preocupată pensula în culori. „În general, nu e o prostie, se întîmplă, dar în cazul de față este, tata nu se mai însoară.” „Ci te întorci acasă, ci la noi?”

Rămăsei tăcut. Conversația cu un copil nu e lipsită de riscuri. „Da, zisei pe gînduri, preocupat și eu de manuscrisele mele, de ce nu? Se prea poate! Se întîmplă și chestii de-astea! Dar se întîmplă și să nu se poată!” „Ta-taaa, ci ceasul ți l-am stricat, ci ca să văd cum te superi pe mine. Ci de cînd te știu, nu te-am văzut niciodată ci supărat…” „Ar fi trebuit să-ți dau vreo două ci la fund, o imitai. Puțin a lipsit!” „Ci de ce nu mi-ai dat?” „Mai fă tu o dată și ai să vezi! Dacă vrei să știi m-am supărat foarte tare.” „Ci nu s-a văzut!” „Da?! Ia vino tu încoace, vino-vino…” Nu prea veni, se uita la mine cu un mic surîs viclean și în privire cu un fel de zeflemea, vrînd parcă să-mi sugereze că știe că n-o să-i fac nimic, deși… „Bine, îi spusei lăsînd-o să se aplece peste planșetă și să se zgîiască în hîrtii, uitînd sau prefăcîndu-se că nu ia în seamă de ce o chemasem, ar trebui să cred că îți merge mintea, dar mă întreb dacă maică-ta n-a greșit că nu ți-a croit la timp și cîteva la spate cu o curelușă…” „Păi, mi-a croit!”, zise cu simplitate. „Da?! Vrei să spui că ești soi rău?” „Ci ce e soi?” „Cel care nu învață nimic și face numai rele, chiar dacă îl pedepsești. N-are rușine!” „Ci nu înțeleg!” „Să zicem că mi-ai stricat ceasul ca să mă vezi cum mă supăr, știind că n-o să pățești nimic. Asta s-ar numi o mică perversitate infantilă, care dacă ar persista ar fi un semn că n-o să le fie prea agreabil celor care or să te iubească mai tîrziu, cînd o să te faci mare. Treaba lor! Dar ce-ai făcut pe urmă, de mi-ai murdărit și mi-ai spart țevile de la arzător, ce mai e?”… „Ci ta-taaa, cîntă ea cu o dulce afectare, ci n-o să mai fac.” „Mai încearcă, mormăii, și-ai să vezi!”

Se așteptase, cînd o chemasem, că am s-o iau în brațe și am s-o mîngîi. Văzînd că n-o fac, se uită la mine pe sub cot cu o privire în care se vedea că știe că inocența e o irezistibilă seducție. Îi arsei una la fund destul de tare. „Au, ta-taaa!”, mă imploră deodată uluită de durere și surpriză și se redresă și lacrimile începură să-i curgă în șiroaie pe obraji, în timp ce chipul i se schimonosi de o decepție mare. Foarte bine, gîndii, și eu am fost decepționat, dar n-am avut cui să strig, cum ai tu acuma, și nici să vărs lacrimi, în așteptarea unei mîngîieri. „Cum ai putut să te porți atît de urît cu tata? o întrebai cu o blîndețe împrăștiată. Tu nu știi cît țin eu la tine? Poți să-mi răspunzi?” „Ci știu!” „Și atunci?” N-o întrebam ca să-mi răspundă, știam că nu poate, la urma urmei îmi semăna la fire. Eu n-o chinuisem pe mama? Și nu la vîrsta ei, ci adolescent fiind, cînd simțul moral, rușinea de care îi pomenisem acum Silviei ar fi trebuit să fie prezente. „Te-ai plictisit? o întrebai absent. Îmbracă-te, azi mergem la cinema.”

Capitolul IV

Totuși nu înțelegeam, sau mai bine zis continuai să mi se pară nelalocul lui demersul Tasiei. Și mai ales pornirea, chiar furia ei împotriva mea. De unde și pînă unde această reactualizare, această punere pe tapet foarte brutală a vinovăției mele față de Matilda? Asta avea haz! Că de ce n-am oprit-o! Ca și cînd nu asta aș fi făcut atîta vreme, aș putea chiar zice încă din primele zile după ce ne căsătoriserăm și apoi aproape pînă la extrema limită a răbdării după ce ieșisem iarăși afară. Îmi aminteam foarte bine că o făcusem părtașă a tuturor etapelor pe care le trăisem pînă ce Matilda divorțase. Nu-mi aminteam însă să fi auzit-o pe Tasia că ar fi încercat vreodată s-o domolească pe cumnata ei. Era fatal: în ultimă instanță rudele se apără între ele, chiar dacă o vreme încearcă (cu părtinire însă) să împiedice destrămarea unei familii. Parcă ai mei nu mă sfătuiseră atunci, cînd cu botezul Silviei, s-o las pe „smintita aia”?

Adică ce, era acum furioasă Tasia că Matilda trăia rău cu Mircea al ei? Ei na! Mare lucru! Nu era de treabă Mircea? Și ce, așa era el, era firesc… Matilda nu se mai considera și ea „firească”? Și eu fusesem firesc, îmi plăcuse mie la deratizare, și ce era cu asta? Era, ca să zic așa, o probă supremă de