— Titi, îi zise Mitică, să-mi spui pe urmă ce-ai visat în timpul operației.

— Cît o să dureze? se interesă el.

— Două ore jumate, maximum trei. Pe urmă o să rămîn lîngă tine pînă te trezești.

De fapt, operația dură patru ore. Mitică ar mai fi avut nevoie de încă un om, dar n-avea de unde să-l ia, operația era pe jumătate clandestină. La sala de reanimare îi făcu rost de o cămăruță separată, unde se ținea instrumentarul, și-l așteptă să-și revină, ceea ce se întîmplă abia spre dimineață. Prima întrebare a lui Titi a fost dacă i-a luat caietul de sub saltea.

— Nu l-am luat, am uitat, recunoscu Mitică.

— Duceți-vă acuma și luați-l, îl rugă Titi. Să nu dispară.

Mitică se duse în salon, își făcu de lucru pe la cîțiva bolnavi, apoi, încercînd să dea impresia că-i caută o pijama de-a lui Titi, desfăcu salteaua și scoase caietul, fapt care nu scăpă neobservat de către unul dintre bolnavi și de către femeia care spăla podeaua în salon.

— Titi, fii fără grijă, caietul e la mine, îi spuse el, cînd se întoarse. Cum te simți?

— Bine. Foarte bine.

— Bravo. Operația a mers fără probleme, în afara unei aritmii și a tensiunii cam mici.

— Întotdeauna am avut tensiunea mică. Știați că eu sînt vegetarian? N-am mai mîncat carne de cînd eram copil.

Mitică începu să răsfoiască la întîmplare caietul lui Titi, oprindu-se la o pagină care avea titlul „Gînduri despre moarte”.

— „Trăiește-ți fiecare clipă a vieții ca și cum ar fi ultima”, citi el cu glas tare. „De îndată ce un om se naște, el e destul de bătrîn pentru a muri.” „Viața autentică e aceea a cărei fiece clipă se știe promisă morții și o acceptă curajos, cinstit.” „Moartea ne ia întotdeauna prin surprindere, ca un tîlhar.” Titi, sper că chestiile astea nu sînt din capul tău.

— Nu, dom’ doctor, le-am luat și eu din diferite cărți. Cînd citesc ceva care-mi place, scriu în caiet. Dumneavoastră nu vă place literatura?

— Ba da, dar nu prea am timp. Eu trebuie să citesc cărți și reviste de specialitate. Dar aș vrea să te întreb ceva, dacă nu te superi.

— Nu mă supăr.

— Din notațiile astea ale tale îmi dau seama că te preocupă moartea din punct de vedere filozofic. Te-ai gîndit vreodată la sinucidere?

— Nu, dom’ doctor. Sinuciderea e o mare greșeală. Eu aș vrea să trăiesc oricum, chiar dacă aș avea un singur plămîn, un singur rinichi, o singură mînă și un singur picior. Știți de ce? V-am mai spus: din curiozitate. Mă interesează tot ce e în legătură cu viața mea, o să găsiți acolo în caiet notat tot ce mi s-a întîmplat pînă acum și tot ce-am gîndit. O să vedeți că pe mine nimic nu mă miră, dar nici nu mă lasă indiferent. Ce păcat că n-am putut să fac școală, dom’ doctor, aș fi vrut să ajung doctor, ăsta a fost visul meu. De citit am citit destul, dar ce folos? Știți cîte cărți am citit pînă acum? O mie opt sute cincisprezece, le am evidența exactă. Cărți de literatură, de medicină, de știință, de toate. Dar dacă n-am putut să fac școală, ce folos?

— De ce n-ai putut?

— N-am avut părinți. Mi-au murit amîndoi deodată, eram pe cîmp, la prașilă, a venit o ploaie cu piatră. O piatră care nu s-a pomenit în țara asta de sute sau poate de mii de ani. Bucățile de piatră care cădeau din cer aveau opt sute de grame și aveau colți ca ghioagele. Sfoara asta de ploaie cu piatră a mers pe o distanță de vreo zece kilometri numai la noi, în județul Buzău, din localitatea Berca, de la vulcanii noroioși, pînă la Rîmnicu-Sărat, a distrus toate acoperișurile caselor, a spart parbrizele mașinilor, a distrus complet recolta, a omorît vite, oamenii credeau că e sfîrșitul lumii, se trăgeau clopotele la biserică. Mama și tata au vrut să fugă sub un copac și tocmai copacul ăla a fost trăznit și i-a omorît. Dacă era cineva lîngă el să-i fi îngropat imediat, ca să li se scurgă curentul electric în pămînt, poate scăpau. Și atunci eu am rămas la un moș, un vecin care mi-era rudă, și care mă trimitea cu vitele, era sărac și el, ce interes avea să mă trimită la școală? Ședeam toată ziua pe cîmp cu o vacă, patru oi și o capră și, de plictiseală, vorbeam cu ele în așa fel încît ajunsesem să ne înțelegem, tot satul credea că animalele mele sînt dresate, așa de perfect ne înțelegeam. Cînd îi ziceam caprei: „Cleopatra, numără pînă la trei”, ea behăia de trei ori, iar vaca venea la comandă să-mi facă frizura cu limba. „Mamaca”, îi ziceam, „vreau cărarea pe dreapta”, și ea mi-o făcea pe dreapta, aș fi putut să deschid un circ cu ele. Animalele sînt foarte deștepte, adică au mari rezerve de inteligență nefolosite, omul n-are timp să se ocupe de ele, c-ar descoperi multe. Eu cred, ca să vă dau numai un exemplu, că problemele meteorologiei și ale cutremurelor s-ar putea rezolva în mare parte cu ajutorul păsărilor și animalelor dresate. Una dintre oile mele, Iozefina, venea și împingea cu capul ușa odăii în care dormeam, ca să mă trezească să mergem pe islaz, și eu știam că e ora cinci fix, nici un minut mai puțin sau mai mult. În caz că urma să plouă, nu venea.

— Titi, aș vrea să te odihnești puțin, avem noi timp de vorbit. Îmi spui lucruri foarte interesante, să nu crezi că nu mă pasionează să te ascult, dar să nu te obosești.

— Vă mai spun o singură chestie, și gata, puteți să vă duceți și dumneavoastră să vă odihniți.

— Nu, Titi, eu nu plec de lîngă tine. Dacă e să mă culc, mă întind alături. Ce vreai să zici?

— Dumneavoastră știți că noi, oamenii, ne asemănăm perfect cu animalele?

— Din ce punct de vedere?

— Din