Când luminile Castelului Negru dispărură din urma sa, Jon încetini goana, mergând la trap. Avea în faţă o călătorie lungă şi un singur cal care să-l ducă până la destinaţie. De-a lungul drumului spre sud erau avanposturi şi sate unde ar putea să schimbe iapa pentru un alt cal, dacă i-ar fi trebuit unul, dar nu şi dacă era rănită sau istovită.

Foarte curând va avea nevoie de alte haine; mai mult ca sigur că va fi nevoit să le fure. Era înveşmântat în negru din cap până-n picioare: cizme înalte de călărie, pantaloni din pânză aspră şi tunică, vestă de piele fără mâneci şi o mantie grea din lână. Sabia şi pumnalul erau învelite în moleschin negru, iar zalele şi coiful din desagii de la şa erau negre. Oricare dintre ele ar fi putut însemna moartea, dacă era să fie capturat. Un străin în negru era privit cu o suspiciune duşmănoasă în toate satele şi avanposturile de la nord de Gât, iar oamenii îl vor căuta în curând. Odată ce corbul Maesterului Aemon îşi va lua zborul, Jon ştia că nu va mai găsi nici un refugiu sigur. Nici măcar la Winterfell. Bran poate că l-ar fi lăsat să intre, însă Maester Luwin avea alte idei. Ar fi putut zăvorî porţile în faţa lui. Era mai bine nici să nu dea pe acolo.

Totuşi, vedea foarte clar castelul cu ochii minţii, de parcă fusese acolo până mai ieri: zidurile înalte din granit, Marea Sală cu mirosuri de fum, de câine şi de carne friptă, sera tatălui său, camera din turn, unde dormise el. O parte din el nu ar mai fi vrut altceva decât să-l audă pe Bran râzând din nou, să guste una din plăcintele cu carne ale lui Gage sau să o asculte pe Bătrâna Nan spunându-i poveşti despre copiii pădurii şi despre Florian Smintitul.

Dar nu plecase de la Zid pentru asta; plecase pentru că, la urma urmei, era fiul tatălui său şi fratele lui Robb. Dăruirea unei săbii, chiar a uneia atât de grozave ca Gheara Lungă, nu-l făcea un Mormont. Nu era nici Aemon Targaryen. De trei ori alesese bătrânul şi de fiecare dată preferase onoarea, dar el nu era Aemon. Nici chiar acum, Jon nu se putea hotărî dacă Maester rămăsese pentru că era slab şi fricos, ori pentru că era puternic şi hotărât. Totuşi, înţelesese ce voia să spună bătrânul, despre durerea de a alege; îl înţelegea mult prea bine.

Tyrion Lannister pretinsese că majoritatea bărbaţilor mai degrabă refuzau să recunoască un adevăr dur decât să-l înfrunte, însă Jon era sătul de refuzuri. Era cel care era: Jon Snow, bastard şi încălcător de jurământ, fără mamă, fără prieteni şi blestemat. Pentru restul vieţii sale, indiferent cât va fi ea de lungă, era condamnat să fie un renegat, omul tăcut rămas între umbre, care nu îndrăzneşte să-şi spună numele adevărat. Oriunde ar fi mers prin cele Şapte Regate, trebuia să trăiască în minciună, să lase mâna oricărui bărbat să se ridice împotriva lui. Dar nu mai conta, atât timp cât ar fi putut să-şi ia locul lângă fratele său şi să-l ajute să-şi răzbune tatăl.

Şi-l amintea pe Robb aşa cum îl văzuse ultima oară stând în curte, cu zăpada topindu-se pe părul său roşcat. Jon va trebui să se strecoare în secret până la el, deghizat, încercă să-şi imagineze expresia de pe faţa lui Robb când i se va arăta. Fratele său va scutura din cap şi va zâmbi spunând... spunând...

Nu putea vedea zâmbetul. Oricât de mult ar fi încercat, nu-l putea vedea. Se pomeni gândindu-se la dezertorul pe care-l decapitase tatăl său, în ziua în care găsiseră lupii străvechi.

– Tu ai rostit cuvintele, îi spusese Lordul Eddard. Ai depus un jurământ înaintea fraţilor tăi, în faţa vechilor zei şi a celor noi. Desmond şi Tom cel Gras îl trăseseră pe om până la butuc. Ochii lui Bran fuseseră larg deschişi, mari cât nişte farfurii, iar Jon trebuise să-i spună să-şi strunească poneiul. Îşi aminti de expresia de pe faţa tatălui său când Theon Greyjoy ridicase Gheaţa, şuvoiul de sânge, felul în care Theon lovise capul când i se rostogolise la picioare.

Se întrebă ce ar fi făcut Lordul Eddard dacă dezertorul ar fi fost chiar fratele său, Benjen, în locul străinului zdrenţăros. Ar fi fost altfel? Mai mult ca sigur, în mod sigur... Iar Robb îl va primi bine, cu siguranţă. Trebuia, altfel...

Nici nu merita să se mai gândească la asta. Durerea îl săgeta adânc, în degete, când strânse frâul. Jon îşi înfipse călcâiele în cal şi trecu la galop, gonind în jos pe drumul regelui, de parcă ar fi vrut să-şi depăşească îndoielile. Nu-i era teamă de moarte, însă nu ar fi vrut să moară aşa, legat burduf, cărat în spate şi decapitat ca un bandit oarecare. Dacă trebuia să piară, să fie cu sabia în mână, luptând cu ucigaşii tatălui său. Nu era cu adevărat un Stark, nici nu fusese vreodată... Însă putea muri ca unul. N-aveau decât să spună că Eddard Stark zămislise patru fii în loc de trei.

Nălucă ţinu pasul cu el pentru aproape o jumătate de leghe, iar limba-i roşie îi atârna din bot. Omul şi calul îşi plecară capul când el ceru iepei mai multă viteză. Lupul încetini, se opri, privi cu ochii lui strălucind roşiatici în lumina lunii. Dispăru în urma sa, însă Jon ştia că-i va urma, în ritmul său.

Lumini răzleţe licăreau printre copaci în faţa sa, pe ambele părţi ale drumului: Oraşul Cârtiţei. Un câine latră pe când trecu pe drum şi auzi un ţipăt răguşit de catâr ieşind dintr-un grajd, dar altfel satul rămase tăcut. Din loc în loc, prin ferestrele zăvorâte se vedea strălucirea focului din vatră, dar numai atât.

Oraşul Cârtiţei era mai întins decât părea, însă trei sferturi din el era sub pământ, în pivniţele adânci şi călduroase, legate între ele printr-un labirint de pasaje. Chiar şi lupanarul era acolo, nimic nu se vedea la suprafaţă, ci doar o colibă din lemn, nu