îţi închipui, tată, răspunse Tyrion încet. Îşi termină vinul şi lăsă cupa, gânditor. O parte din el era mai încântată decât ar fi vrut să recunoască. O alta îşi amintea de lupta de pe râu şi se întreba dacă nu cumva era trimis din nou să păzească flancul stâng. De ce eu? întrebă el, înclinând capul într-o parte. De ce nu unchiul meu? De ce nu Ser Addam sau Ser Flement ori Lordul Serrett? De ce nu altcineva... mai înalt decât mine?

Lordul Tywin se ridică brusc.

– Tu eşti fiul meu.

Atunci îşi dădu seama. Ai renunţat la el pentru că-l crezi pierdut, se gândi el. Ticălosule, îţi închipui că Jaime e ca şi mort, aşa că eu sunt tot ce ţi-a mai rămas. Tyrion ar fi vrut să-l pălmuiască, să-l scuipe între ochi, să-şi tragă pumnalul şi să-i scoată inima din piept ca să vadă dacă era din aur masiv, cum se vorbea prin târg. Totuşi, rămase locului, tăcut şi neclintit.

Ţăndările cupei sparte scrâşniră sub călcâiele tatălui său pe când Lordul Tywin traversă încăperea.

– Încă ceva, rosti el de la uşă. Nu-ţi duci târfa cu tine la curte.

Tyrion rămase singur în sala de mese multă vreme după ce tatăl său plecă. În cele din urmă, urcă treptele spre încăperea comodă de sub clopotniţă. Tavanul era jos, dar asta nu era o problemă pentru un pitic. De la fereastră putea vedea spânzurătoarea pe care o ridicase în curte tatăl său. Trupul hangiţei se răsucea încet în frânghie, ori de câte ori bătea vântul nopţii. Carnea i se subţiase şi se zdrenţuise, la fel ca speranţele Lannisterilor.

Shae murmură adormită şi se întoarse spre el când se aşeză pe marginea patului. El îşi strecură mâna sub pătură şi-i cuprinse sânul moale, iar ea deschise ochii.

– Stăpâne, zise ea cu un zâmbet leneş.

Când îi simţi sfârcul întărindu-se, Tyrion o sărută.

– Am de gând să te duc cu mine la Debarcaderul Regelui, dulceaţă, şopti el.

JON

 

Iapa necheză uşor când Jon Snow strânse cureaua şeii.

– Încet, dulceaţă, spuse el cu o voce blândă, liniştind-o cu o mângâiere. Prin grajd şuiera vântul, ca o respiraţie rece suflată în faţă, însă Jon nu-i dădu atenţie. Îşi legă de şa pledul făcut sul, cu degetele rănite, ţepene şi neîndemânatice. Nălucă, chemă el încet. La mine.

Iar lupul veni, cu ochii precum jarul.

– Jon, te rog! Nu trebuie să faci asta.

Încalecă, ţinând frâul în mâini, şi-şi întoarse calul ca să înfrunte noaptea. Samwell Tarly stătea în pragul grajdului, iar luna plină se iţea de după umărul său. Arunca o umbră ca de uriaş, imensă şi neagră.

– Dă-te la o parte din calea mea, Sam.

– Jon, nu poţi, zise Sam. N-am să te las.

– N-aş vrea să te lovesc, îi răspunse Jon. Dă-te la o parte, altfel trec peste tine.

– N-ai s-o faci. Trebuie să mă asculţi. Te rog... Jon îşi înfipse călcâiele în burta calului şi iapa ţâşni spre ieşire. Pentru o clipă, Sam rămase locului, cu faţa rotundă şi palidă precum luna din spatele lui, iar gura i se căscă într-un „O” de surpriză. În ultima clipă, când aproape că ajunsese deasupra lui, sări într-o parte, aşa cum Jon ştiuse că va face, se împiedică şi căzu. Iapa sări peste el, dispărând în noapte.

Jon îşi ridică gluga mantiei şi lăsă calul să galopeze în voie. Castelul Negru era tăcut şi netulburat când ieşi, cu Nălucă gonind lângă el. Oamenii priveau de pe Zidul din urma lui, ştia asta, însă ochii lor cătau spre nord, nu spre sud. Nimeni nu-l putea vedea plecând, nimeni în afară de Sam Tarly, care se chinuia să se ridice în picioare în praful vechiului grajd. Spera că nu se lovise în cădere. Era atât de greu şi de nesigur încât şi-ar fi putut rupe vreo încheietură sau glezna în încercarea de a se da la o parte.

– L-am prevenit, rosti Jon cu glas tare. Nu era, oricum, treaba lui. Îşi flexă mâna arsă în timp ce călărea, strângând şi deschizând degetele pline de cicatrici. Încă-l mai dureau, dar îi era mai bine fără bandaje.

Lumina lunii arginta dealurile pe când urma panglica întortocheată a drumului regelui. Trebuia să ajungă cât de departe putea de Zid, înainte ca ei să-şi dea seama că plecase. Mâine va părăsi drumul şi va goni pe terenul deschis, peste câmp şi tufe şi pârâu, pentru a i se pierde urma, însă pentru moment viteza era mai importantă decât păcălirea urmăritorilor. Nu era sigur că n-ar fi putut ghici unde intenţiona să ajungă.

Bătrânul Urs era obişnuit să se trezească la prima geană de lumină, aşa că Jon avea răgaz până în zori să pună cât mai multe leghe între el şi Zid... dacă Sam Tarly nu-l dădea în vileag. Băiatul gras era supus şi uşor de speriat, însă îl iubea pe Jon ca pe un frate. Dacă era interogat, le va spune, fără nici o îndoială, adevărul, însă Jon nu-şi putea imagina că va înfrunta gărzile din faţa Turnului Regelui pentru a-l trezi pe Mormont.

Când Jon nu se va mai arăta pentru a-i aduce Bătrânului Urs micul dejun de la bucătărie, îl vor căuta în chilia lui şi vor găsi Gheara Lungă pe pat. Îi fusese greu s-o lase în urmă, însă nu-şi pierduse onoarea într-atât de mult încât s-o ia cu el. Nici chiar Jorah Mormont nu făcuse asta, când fugise acoperindu-se de ruşine. Fără nici o îndoială, Lordul Mormont va găsi pe altcineva mai demn pentru sabia asta. Jon se simţea rău când se gândea la bătrân. Ştia că dezertarea sa ar putea fi sarea presărată pe o rană încă deschisă prin ruşinea lăsată de fiul său. Aceasta părea o cale nefericită de a-i răsplăti încrederea, dar nu putea schimba nimic. Indiferent ce ar fi făcut, Jon se simţea ca şi cum ar fi trădat pe cineva.

Chiar şi acum, nu ştia dacă făcea lucrul cel mai onorabil. Pentru cei din sud era mai lesne. Ei aveau septonii cu care să discute, pe cineva care să le vorbească de voia zeilor şi să-i ajute de deosebească binele de rău. Însă neamul Stark