nou. Aşa că am nevoie de răspunsul tău, Lord Snow, am nevoie de el acum. Eşti frate din Rondul de Noapte... ori bastardul care vrea să se joace de-a războiul?

Jon Snow se îndreptă de spate şi inspiră adânc. Iartă-mă, tata. Robb, Arya, Bran... iertaţi-mă, nu vă pot ajuta. Bătrânul spune adevărul. Acesta-i locul meu.

– Sunt... al dumneavoastră, lordul meu. Omul vostru. Jur. Nu voi mai pleca încă o dată.

Bătrânul Urs pufni.

– Bine. Acum du-te şi ia-ţi sabia.

CATELYN

 

Părea că trecuseră o mie de ani de când Catelyn Stark îşi dusese copilul nou-născut afară din Riverrun, traversând Piatra Răsturnată într-o galeră mică, pentru a-şi începe călătoria spre nord, spre Winterfell. Şi traversau Piatra Răsturnată ca să ajungă acasă acum, deşi băiatul purta platoşă şi zale în loc de scutece.

Robb stătea la prova alături de Vântul Cenuşiu, cu mâna aşezată pe capul lupului străvechi, pe când vâslaşii trăgeau la rame. Theon Greyjoy era cu el. Unchiul ei, Brynden, îi urma în cea de-a doua ambarcaţiune, împreună cu Marele Jon şi Lordul Karstark.

Catelyn se aşezase spre pupa. Navigau în jos, lăsând curentul puternic să-i împingă dincolo de Turnul Roţii. Plescăitul şi clipocitul marii mori de apă din interior erau sunete din copilăria ei, care aduseră un zâmbet trist pe faţa lui Catelyn. De pe zidurile de gresie ale castelului, soldaţii şi servitorii îi scandau numele, numele lui Robb şi „Winterfell”. Pe toate meterezele fluturau steagurile Casei Tully: un păstrăv în salt, argintiu pe un fond tremurător, albastru-cu-roşu. Era o privelişte îmbucurătoare, însă nu-i uşura inima. Se întrebă dacă inima ei va mai fi vreodată uşurată. Oh, Ned...

Sub Turnul Roţii, făcură o voltă amplă şi se avântară prin apele învolburate. Oamenii se încordară din toate puterile. Arcada vastă a Porţii Apei se înălţa sub ochii lor şi auzi scrâşnetul lanţurilor marelui grilaj tras în sus. Se ridica încet pe când se apropiară, iar Catelyn văzu că jumătatea de jos a grilajului era roşie de rugină. De pe el picura nămol maroniu când trecură pe dedesubt, vârfurile ascuţite ale drugilor erau la câteva palme deasupra lor. Catelyn se uită în sus şi se întrebă cât de adânc mâncase rugina şi cât de mult ar rezista grilajul la un atac şi dacă nu cumva era mai bine să fie înlocuit. Astfel de gânduri îi părăseau rareori mintea în aceste zile.

Trecură pe sub arcada porţii şi pe sub ziduri, de la lumina soarelui spre umbre şi din nou spre lumină. Ambarcaţiuni mari şi mici erau ancorate peste tot în jurul lor, legate de inele de fier înfipte în piatră. Străjerii tatălui ei aşteptau la capătul treptelor ieşite din apă, împreună cu fratele ei. Ser Edmure Tully era un tânăr solid, cu plete roşcate şi o barbă sălbatică. Platoşa sa era zgâriată şi lovită în urma luptelor, iar mantia sa albastru-cu-roşu era pătată de sânge şi înnegrită de fum. Alături de el stătea Lordul Tytos Blackwood, un bărbat înalt şi aprig cu favoriţi cărunţi, tunşi scurt şi un nas coroiat. Armura sa de un galben strălucitor era ornamentată cu un filigran complicat de vinişoare şi frunze, iar o mantie ţesută din pene de corb îi acoperea umerii înguşti. Lordul Tytos fusese cel care condusese atacul care-l eliberase pe fratele său din captivitatea Lannisterilor.

– Ajutaţi-i, porunci Ser Edmure.

Trei oameni se repeziră pe trepte, în apa până la genunchi, şi traseră galera mai aproape cu nişte căngi lungi. Când Vântul Cenuşiu sări pe mal, unul dintre ei azvârli cangea şi se trase înapoi, împiedicându-se şi aruncându-se în râu. Ceilalţi izbucniră în râs, iar omul îşi compuse o expresie prostească. Theon Greyjoy se aplecă într-o parte, spre ambarcaţiune, şi o ridică pe Catelyn apucând-o de şold, aşezând-o pe treptele uscate de deasupra apei.

Edmure coborî s-o îmbrăţişeze.

– Scumpă surioară, murmură el răguşit.

Avea ochii de un albastru-închis şi o gură făcută să zâmbească, însă acum nu zâmbea. Arăta istovit, rănit în luptă şi sumbru din cauza încordării. Gâtul îi era bandajat, acolo unde fusese lovit. Catelyn îl îmbrăţişa cu foc.

– Necazul tău este şi al meu, Cat, spuse el când se desprinseră din îmbrăţişare. Am am auzit de Lordul Eddard... Lannisterii vor plăti, ţi-o jur, vei afla răzbunarea.

– Asta mi l-ar putea aduce pe Ned înapoi? spuse ea tăioasă. Rana era încă prea vie pentru blândeţea cuvintelor. Nu se putea gândi acum la Ned. Nu o va face. Nu ajuta la nimic. Trebuia să fie puternică. Toate astea pot să mai aştepte. Trebuie să-l văd pe tata acum.

– Te aşteaptă în seră, spuse Edmure.

– Lordul Hoster este căzut la pat, doamna mea, îi explică slujitorul tatălui ei. Oare când îmbătrânise atât de mult omul acesta bun? Mi-a spus să vă conduc la el imediat.

– O conduc eu.

Edmure o însoţi pe treptele de lângă apă şi prin curtea de jos, acolo unde Petyr Baelish şi Brandon Stark îşi încrucişaseră cândva săbiile pentru a-i cuceri favorurile. Zidurile masive din gresie ale fortăreţei se înălţau deasupra lor. Când trecură de o uşă, printre doi străjeri cu coifuri cu panaşul-peşte, ea întrebă:

– Cât e de grav?

Privirea lui Edmure era sumbră.

– Nu va mai rămâne cu noi multă vreme, spun Maesterii. Durerea este... constantă şi chinuitoare. O copleşi o furie oarbă, o furie faţă de întreaga lume; faţă de fratele ei, Edmure, şi sora ei, Lysa, faţă de Lannisteri, faţă de Maesteri, faţă de Ned şi tatăl ei şi faţă de zeii monstruoşi care-i luau pe amândoi de lângă ea.

– Ar fi trebuit să-mi spui, făcu ea. Ar fi trebuit să-mi trimiţi vorbă imediat ce ai aflat.

– El mi-a interzis. Nu voia ca duşmanii lui să ştie că este pe moarte. Cu atâtea necazuri în regat, s-a temut ca nu cumva Lannisterii să bănuiască gravitatea situaţiei lui...

– Şi să atace? termină Catelyn în locul lui, necruţătoare. A fost vina ta, numai a ta, şopti un glas înlăuntrul ei. Dacă nu te-ai fi ambiţionat să pui mâna pe pitic...

Urcară scara în spirală în tăcere.

Fortăreaţa avea trei laturi, la fel ca Riverrunul, iar sera Lordului Hoster era şi ea tot triunghiulară, cu un balcon din piatră ieşit în afară spre