răsărit, ca prova unei mari corăbii din piatră. De acolo, lordul putea privi în jos, spre ziduri şi metereze, şi dincolo, unde se întâlneau apele. Mutaseră patul tatălui ei afară, pe balcon.

– Îi place să stea la soare şi să privească râurile, îi explică Edmure. Tată, uite pe cine am adus. Cat a venit să te vadă...

Hoster Tully fusese întotdeauna un bărbat masiv; înalt şi lat în spate în tinereţea sa, corpolent după ce îmbătrânise. Acum părea micşorat, muşchii şi carnea i se topiseră de pe oase. Chiar şi chipul îi era tras. Ultima dată când îl văzuse Catelyn, părul şi barba îi erau castanii, străbătute de şuviţe cărunte. Acum erau albe ca neaua. Ochii i se deschiseră la auzul vocii lui Edmure.

– Pisicuţo, murmură el cu un glas firav şi subţire, îngreunat de durere. Pisicuţa mea. Un zâmbet tremurător îi apăru pe buze pe când mâna lui o mângâie pe a ei. Te-am privit...

– Am să vă las să vorbiţi, spuse fratele ei, sărutându-l pe tatăl lor înainte de a se retrage.

Catelyn îngenunche şi luă mâna tatălui ei într-a sa. Era o palmă mare, acum descărnată, iar oasele se simţeau direct sub piele, cu toată forţa lor dusă de mult.

– Ar fi trebuit să-mi spui, spuse ea. Un călăreţ, un corb...

– Călăreţii sunt prinşi şi interogaţi, răspunse el. Corbii sunt doborâţi... Îl cuprinse un spasm de durere şi degetele i se încleştară tare pe ale ei. În pântec am parcă nişte crabi... care mă pişcă, întotdeauna mă pişcă. Zi şi noapte. Au cleşti îngrozitori crabii ăştia. Maester Vyman îmi face vin pentru vise, lapte de mac... dorm mult... Însă am vrut să fiu treaz ca să te văd, când ai venit. Mi-a fost teamă... când Lannisterii ţi-au capturat fratele, împresuraţi de taberele lor... mi-a fost teamă că mă duc înainte să te pot vedea încă o dată... mi-a fost teamă...

– Sunt aici, tată, spuse ea. Cu Robb, fiul meu. Vrea şi el să te vadă.

– Băiatul tău, şopti el. Avea ochii mei, îmi amintesc asta...

– Îi avea şi-i mai are încă. Şi ţi l-am adus şi pe Jaime Lannister, în lanţuri. Riverrun este liber din nou, tată.

Lordul Hoster zâmbi.

– Am văzut. Noaptea trecută, când a început, le-am spus... că trebuie să văd. M-au dus la postul de la poartă... am privit de pe metereze. Ah, a fost frumos... torţele au năvălit în valuri, puteam auzi strigăte plutind peste râu... o dulceaţă de strigăte... iar când turnul de asalt s-a dus, zei... aş fi putut muri atunci, şi încă bucuros, dar voiam să te văd pe tine şi pe copii întâi. Băiatul tău a făcut asta? Robb al tău?

– Da, spuse Catelyn cu semeţie. A fost Robb... şi Brynden. Fratele tău este şi el aici, lordul meu.

– El... Vocea tatălui său era firavă ca o şoaptă. Peştele Negru... s-a întors? Din Vale?

– Da.

– Şi Lysa? O adiere rece fremăta prin părul său rărit şi alb. Zeii fie milostivi, sora ta... a venit şi ea?

Părea plin de speranţă şi dor şi era greu să-i spună adevărul.

– Nu. Îmi pare rău...

– Oh. Trăsăturile i se alungiră, iar o parte din lumina din ochi i se stinse. Sperasem, mi-ar fi plăcut s-o văd înainte de...

– E cu fiul ei, la Eyrie.

Lordul Hoster dădu obosit din cap.

– Lordul Robert acum, că bietul Arryn s-a dus... Îmi amintesc... De ce n-a venit cu tine?

– Este înspăimântată, lordul meu. La Eyrie se simte în siguranţă. Îi sărută fruntea zbârcită. Rob aşteaptă. Vrei să-l vezi? Şi pe Brynden?

– Pe fiul tău, şopti el. Da. Copilul lui Cat... avea ochii mei. Îmi amintesc. De când s-a născut. Adu-l... da.

– Şi pe fratele tău?

Tatăl ei privi afară, peste râuri.

– Peştele Negru, spuse el. Nu s-a căsătorit încă? N-a luat vreo... fată de soaţă?

Chiar şi pe patul de moarte, se gândi Catelyn cu tristeţe.

– Nu s-a căsătorit. Ştii asta, tată. Nici nu se va căsători vreodată.

– I-am spus... i-am poruncit. Însoară-te! Eram lordul său. Ştie. Era dreptul meu să-i găsesc perechea. Una bună. O Redwyne. Casă veche. O dulceaţă de fată, drăguţă... pistruiată... Bethany, da. Biata copilă. Încă-l mai aşteaptă. Da. Încă...

– Bethany Redwyne s-a măritat cu Lordul Rowan cu ani în urmă, îi reaminti Catelyn. Are trei copii cu el.

– Chiar şi aşa, murmură Lordul Hoster. Chiar şi aşa. Scuip pe fata aceea! Redwynii... M-au scuipat pe mine. Pe lordul său, fratele său... acest Peşte Negru. Am avut şi alte oferte. Fata Lordului Bracken. Walder Frey... oricare dintre cele trei, zicea el... S-a căsătorit? Cu cineva? Cineva?

– Cu nimeni, zise Catelyn, dar a străbătut multe leghe ca să vină să te vadă, croindu-şi drum prin luptă spre Riverrun. N-aş fi aici dacă Ser Brynden nu ne-ar fi ajutat.

– A fost un războinic straşnic, rosti tatăl ei răguşit, Asta poate face. Cavaler al Porţii, da. Se lăsă pe spate şi închise ochii, obosit până peste poate. Trimite-l. Mai târziu. Acum am să dorm. Prea bolnav ca să lupt. Trimite-l mai târziu pe Peştele Negru...

Catelyn îl sărută uşor, îi netezi părul şi-l lăsă în umbra fortăreţei sale, cu râurile curgând dedesubt. Adormise înainte ca ea să plece.

Când se întoarse în curtea de jos, Ser Brynden Tully stătea pe treptele dinspre apă cu cizmele ude, discutând cu comandantul gărzilor de la Riverrun. Se duse direct la el.

– Este...

– Pe moarte, răspunse ea. Aşa cum ne-am temut.

Pe faţa ridată a unchiului său durerea se putea vedea limpede. Îşi trecu degetele prin părul des şi încărunţit.

– Vrea să mă vadă?

Ea dădu din cap.

– Zice că-i prea bolnav ca să lupte.

Brynden Peşte Negru chicoti.

– Sunt o cătană prea bătrână ca să cred aşa ceva. Hoster mă va certa pentru fata aceea, Redwyne, chiar şi când îi vom aprinde rugul funerar, afurisite fie-i oasele.

Catelyn zâmbi, ştiind că era adevărat.

– Nu-l văd pe Robb.

– S-a dus cu Greyjoy în sală, cred.

Theon Greyjoy era aşezat pe bancă în Marea Sală de la Riverrun, delectându-se cu un corn de bere şi răsfăţând garnizoana tatălui ei cu povestea masacrului de la Pădurea Şoaptelor.

– Unii au încercat să fugă, dar am