Am ațipit îndată, dar curând am fost treziți de zgomotul unor pași ce se apropiau: în ajutorul nostru alergau cei doi iakuți, însoțiți de Alexei.

Auzind focurile de armă, ei înțeleseseră ce se petrecea. Alexei adusese în sân o sticlă cu ceai fierbinte și una de vodcă. Tovarășii m-au cărat până în cort. Fără să ne mai dezbrăcăm, ne-am cufundat amândoi într-un somn adânc. Peste o vreme Alexei ne-a trezit să îmbucăm ceva și să ne culcăm ca oamenii. A doua zi dimineață ne-am venit în fire de-a binelea.

Proviziile erau pe terminate și spre marea bucurie a celor doi iakuți, am hotărât să pornim degrabă la drum, fără să mai cercetăm sacii cu probe, pe care Gabîșev și Kilcegasov îi culeseseră de unde i-am lăsat noi în ajun. Voiam cu toții să întâmpinăm anul nou într-un loc mai puțin trist ca depresiunea Kivetei.

Înainte de plecare, Gabîșev se apropie de mine zâmbind cu sfială, așteptă până terminai de legat sania cu bagaje și îmi spuse încet:

— Eu înțeles care stăpân umblat aici… Și Kilcegasov înțeles. Asta zgomot aici, tare, tare, asta ren al nostru umblat…

Și călăuza izbucni în râs, îmi clipi complice și se îndreptă spre sania lui.

Drumul înapoi, pe pârtia bătătorită, îl făcurăm într-un ritm mult mai vioi…

Cea de a doua zi a anului 1936 ne găsi aproape de tot de valea Cearîi. Renii alergau fără efort pe pârtia așternută de sania lui Kilcegasov. Alexei cânta un cântec de dor despre „Căutătorul de aur ce aleargă spre Vitim în luptă cu gerul cumplit”. Sania se afunda mereu în zăpadă, se legăna cu mine lin, soarele sclipea voios, argintând panglica albă a râului înghețat…

OLHOI-HORHOI

La invitația guvernului Republicii Populare Mongole, am lucrat două veri de-a rândul la completarea unor măsurători geodezice la granița de sud a Mongoliei. Îmi mai rămânea să determin și să înalț vreo două-trei puncte astronomice în colțul sud-vestic al frontierei dintre Mongolia și China. Executarea acestei misiuni era destul de anevoioasă, căci trebuiau străbătute pustiuri nisipoase, greu accesibile și aproape complet lipsite de apă. Echiparea unei mari caravane de cămile cerea vreme îndelungată. Nu mai spun că o călătorie cu asemenea mijloace arhaice de transport mi se părea insuportabil de înceată, mai cu seamă acum când mă obișnuisem să zbor dintr-un loc într-altul cu mașina.

„Gaz”-ul meu credincios, o camionetă de o tonă și jumătate, mă slujise cu conștiinciozitate până acum, dar bineînțeles că de aici încolo ar fi fost cu neputință să mă aventurez cu ea în asemenea nisipuri pustii. Altă mașină, mai potrivită, nu aveam la îndemână. Dar, în timp ce noi, delegatul Comitetului Științific al Mongoliei și cu mine, ne frământam să găsim o soluție, sosi la Ulan-Bator o însemnată expediție științifică din Uniune. Camioanele ei, nou-nouțe, „încălțate” cu supraanvelope special concepute pentru străbaterea nisipurilor întinse, treziseră curiozitatea întregului oraș. Șoferul nostru, Grișa, un băiat foarte tânăr și pasionat, dar în schimb mecanic priceput și mare amator de călătorii lungi, își tot făcea de lucru la garajul expediției, unde cerceta plin de invidie nemaipomenita inovație în materie de anvelope. El mi-a dat ideea, datorită căreia mașina noastră a căpătat, cu ajutorul Comitetului Științific, „picioare” noi, cum le spunea Grișa. Picioarele acestea erau niște roți foarte mici în diametru, mai mici chiar decât discurile de frână, pe care se montau anvelope de o grosime mare de tot cu dinți și ondulații deosebit de proeminente. Încercarea mașinii noastre „încălțate” cu aceste supraanvelope a dat rezultate remarcabile în cele mai adânci nisipuri. Mie, ca unui om cu mare experiență în materie de lungi călătorii cu automobilul prin locuri neumblate și fără drumuri, mie, spun, mi se părea aproape de necrezut ușurința cu care mașina răzbătea prin nisipurile cele mai nestabile și mai adânci. Cât despre Grișa, el se jura să străbată cu supraanvelopele lui tot deșertul Gobi, de la răsărit la apus, fără niciun popas.

Maiștrii automobiliști ai expediției ne-au înzestrat nu numai cu anvelope, ci și cu felurite instrucțiuni, sfaturi, precum și cu o sumedenie de urări de bine. Și curând, luându-și rămas bun de la Ulan-Bator, căsuța noastră pe roate se pierdu într-un nor de praf, gonind drept spre Țețerlig. În camionul nostru, acoperit bine cu un coviltir înalt de foaie de cort, se aflau prețioasele supraanvelope, canistrele cu apă și butoiul cu benzină de rezervă. Nenumăratele noastre călătorii ne făcuseră să avem o strictă și economicoasă repartizare a locului ocupat de oameni și bagaje. În cabină, alături de șofer, era locul meu. Sub parbriz era instalată un fel de măsuță pliantă la care puteam lucra și pe care se afla planșeta de pichetaj. Tot aici era montată o mică busolă marină, cu ajutorul căreia ne însemnam drumul parcurs, ca și un spidometru, care înregistra distanțele parcurse de mașină. În spate, sub foaia de cort, locul era distribuit astfel: în colțurile dinspre cabină se aflau două lăzi mari cu piese de schimb și cauciucuri. Pe una din ele ședea ajutorul meu, care era calculator și radiofonist, pe cealaltă, călăuza noastră, care avea și funcția de tălmaci; un bătrân mongol înțelept, om umblat și trecut prin multe încercări. Călăuza ședea pe lada din stânga, pentru ca, aplecându-se spre fereastra cabinei, să poată arăta șoferului încotro s-o apuce. Ajutorul meu, radiofonistul, vânător pasionat, ședea pe lada din dreapta înarmat cu un binoclu și o carabină. Tot în grija lui se afla teodolitul și universalul „Hildebrant”. În spatele lor, camionul era încărcat cu tot felul de lucruri rânduite cu mare grijă: saltelele strânse sul, cortul, lăzile cu vase, cu alimente și multe alte lucruri necesare într-o asemenea călătorie.

Prima țintă a drumului nostru era lacul Orok-nor, iar de acolo trebuia să ajungem tocmai în colțul cel mai de miazăzi al Republicii, în partea de dincolo de Altai a deșertului Gobi, la trei sute de kilometri sud de lacul Orok-nor. Camionul nostru traversă munții Hingai și