pe hărțile bălțate ale morții. José Arcadio Buendía conversă cu Prudencio Aguilar pînă în zori. După cîteva ceasuri, sleit de atîtea vegheri, pătrunse în atelierul lui Aureliano și-l întrebă: „În ce zi sîntem?” Aureliano îi răspunse că era marți. „Tocmai așa mă gîndeam și eu, zise José Arcadio Buendía. Dar dintr-o dată mi-am dat seama că e tot luni, ca și ieri. Privește cerul, privește pereții, privește begoniile. Și astăzi e luni.” Obișnuit cu extravaganțele lui, Aureliano nu făcu caz de aceasta. A doua zi, miercuri, José Arcadio Buendía reveni în atelier: „Este o adevărată nenorocire, zise el. Privește văzduhul, ascultă bîzîitul soarelui, totul este la fel ca ieri și ca alaltăieri. Și azi e tot luni.” În seara aceea, Pietro Crespi îl găsi pe verandă, jelind în chip dizgrațios, așa cum jelesc bătrînii, jelindu-l pe Prudencio Aguilar, jelindu-l pe Melchiade, jelindu-i pe părinții Rebecăi, jelindu-l pe tatăl și pe mama sa, pe toți acei de care putu să-și aducă aminte și care se aflau singuri în moarte. Îi dărui un urs care umbla singur în două labe pe o coardă întinsă, însă nu reuși să-l abată de la obsesiile lui. Îl întrebă ce s-a întîmplat cu proiectul pe care i-l prezentase cu cîteva zile mai înainte, cu privire la posibilitățile construirii unui mecanism cu pendul care să le permită oamenilor să zboare, iar José Arcadio Buendía îi răspunse că aceasta nu se poate nicidecum, deoarece pendulul ar putea să ridice orice, dar nu se poate ridica pe sine însuși. Joi, reapăru în atelier cu o mină răvășită: „Mecanismul timpului s-a dereglat! zise el, aproape suspinînd. Iar Ursula și Amaranta sînt atît de departe!” Aureliano îl dojeni ca pe un copil iar el luă un aer de supunere. Timp de șase ore examină toate lucrurile, încercînd să desprindă o deosebire față de aspectul lor din ziua precedentă, străduindu-se să descopere în ele o cît de mică schimbare care să-i dezvăluie scurgerea timpului. Toată noaptea rămase în pat, cu ochii deschiși, chemîndu-i pe Prudencio Aguilar, pe Melchiade, pe toți morții, să vină să ia parte la amărăciunea lui. Dar nimeni nu răspunse la chemare. Vineri, înainte de a se fi trezit careva, observă din nou aparența lucrurilor din natură, pînă ce ajunse să se convingă pe deplin că încă mai continua să fie luni. Apucă atunci prăjina care servea la închiderea unei porți și cu violența sălbatică a forței sale puțin obișnuite, zdrobi, făcîndu-le praf, toate instrumentele de alchimie, cabinetul de dagherotipie, atelierul de aurărie, urlînd ca un apucat într-o limbă pompoasă și fluentă, dar din care nu se înțelegea absolut nimic. Se pregătea să termine și cu restul casei cînd Aureliano îi chemă pe vecini să-i dea o mînă de ajutor. A fost nevoie de zece oameni ca să-l stăpînească, de patrusprezece ca să-l lege, de douăzeci ca să-l tîrască pînă la castanul din curte de care-l lăsară legat, așa, lătrînd într-o limbă străină, cu spume verzi pe buze. Cînd reveniră Ursula și Amaranta încă mai era imobilizat pe trunchiul castanului, cu picioarele și pumnii legați fedeleș, complet udat de ploaie și într-o inocență totală a minții. Ele îi vorbiră dar el le privi fără a le recunoaște și le răspunse ceva de neînțeles. Ursula îi descătușă pumnii și gleznele rănite de strînsoarea corzilor și-l lăsă legat numai de centură. Mai tîrziu i-au construit un mic umbrar din palmieri ca să-l adăpostească de soare și de ploi. V

Aureliano Buendía și Remedios Moscote s-au căsătorit într-o duminică din martie, în fața altarului pe care părintele Nicanor Reyna puse să-l amenajeze în salon. A fost încununarea a patru săptămîni de preparative febrile în casa Moscote, căci micuța Remedios ajunsese la vîrsta pubertății fără să se fi dezbărat de deprinderile copilăriei. Cu toate că mama ei o inițiase în privința schimbărilor din timpul adolescenței, într-o după-amiază din februarie, scoțînd niște țipete înfiorătoare, se năpusti în salon unde surorile ei stăteau de vorbă cu Aureliano, și le arătă pantalonașii mînjiți de o pastă șocolatie. Nunta se fixă peste o lună. Abia avură timp să o învețe să se spele și să se îmbrace singură, să cunoască problemele elementare pe care le cere grija unui cămin. Au pus-o să urineze pe cărămizi încinse pentru a-i îndrepta urîtul obicei de a-și uda cearșafurile. Au avut multe necazuri pînă să o convingă de inviolabilitatea secretului conjugal, deoarece Remedios era atît de buimăcită de revelația care-o aștepta, încît voia să împărtășească tuturor amănuntele din noaptea nunții. Toate acestea reclamau eforturi istovitoare, însă la vremea prevăzută fetița cunoștea tot atît de mult despre viață ca oricare dintre surorile ei. Don Apolinar Moscote o luă de braț și o conduse prin strada împodobită cu flori și cu ghirlande, în pocnetele petardelor, în refrenele mai multor orchestre, în timp ce ea îi saluta cu mîna și mulțimea cu surîsuri celor care, din ferestrele lor, îi urau noroc. Aureliano, îmbrăcat într-un costum de postav negru, încălțat cu aceleași cizmulițe de lac cu cheutori metalice pe care avea să le poarte după cîțiva ani și în fața plutonului de execuție, era de o paloare extremă și simți un nod greu în gîtlej în clipa întîmpinării logodnicei sale în pragul casei și în timp ce o conducea la altar. Ea dădu dovadă de atîta naturalețe și prezență de spirit, încît nu-și pierdu cumpătul nici măcar atunci cînd, voind să-i dea verigheta, Aureliano o scăpă pe jos. În mijlocul șopotelor și a confuziei care începuse să domnească între invitați, ea ținu mîna întinsă, în mănușa de dantelă care-i lăsa degetele descoperite, cu inelarul pregătit să primească legămîntul, pînă ce logodnicul ei reuși să oprească inelul cu vîrful cizmei, împiedicîndu-l să se rostogolească pînă la ieșire, și pînă ce reveni la altar, roșind de rușine. Mama și surorile ei își făcură atîta sînge rău de teamă ca nu cumva fetița să facă vreo gafă în timpul ceremoniei încît pînă la urmă tocmai ele se arătară nelalocul lor, ridicînd-o în brațe pentru a o săruta. Din ziua aceea,