Cu toată furia lui, tatăl nu putuse să nu râdă.

– Nu eşti fiul meu, îi spusese lui Bran când i-l aduseseră, eşti o veveriţă. Aşa să fie, atunci. Dacă trebuie să te caţeri, caţără-te, dar încearcă să faci în aşa fel încât mama ta să nu te vadă.

Bran făcuse tot posibilul, deşi nu credea că reuşise vreodată să o păcălească într-adevăr. Din moment ce tatăl nu-i mai interzicea asta, mama apelă la alţii. Bătrâna Nan îi spusese o poveste despre un băieţel rău care se urcase prea sus şi fusese lovit de trăsnet, iar după aceea ciorile veniseră să-i ciugulească ochii. Bran nu fusese impresionat deloc. Erau cuiburi de cioară în vârful turnului parăginit, unde nu se aventura nimeni în afară de el, iar uneori îşi umplea buzunarele cu boabe de porumb înainte de a se urca până acolo, iar ciorile îi mâncau direct din palmă. Nici una dintre ele nu vădise nici cel mai mic interes în a-i ciuguli ochii.

Mai târziu, Maester Luwin făcuse un băieţel din lut şi-l îmbrăcase precum Bran, azvârlindu-l dincolo de zid, în curtea de jos, ca să-i demonstreze ce s-ar fi putut întâmpla dacă Bran ar fi căzut. Asta-l distrase, dar după aceea îşi privise maestrul şi-i spusese:

– Eu nu sunt făcut din lut. Şi, oricum, eu nu voi cădea.

Apoi, pentru o vreme, gărzile îl goniră ori de câte ori îl vedeau pe acoperişuri, încercând să-l aducă jos. Asta fusese cea mai bună perioadă dintre toate. Era de parcă ar fi jucat un joc cu fraţii săi, cu deosebire că Bran câştiga întotdeauna. Nici una dintre santinele nu se putea că-ţara atât de bine ca el, nici măcar Jory. De cele mai multe ori, nici nu-l vedeau. Oamenii nu se uitau niciodată în sus. Iată un motiv în plus pentru care aprecia căţăratul, căci era ca şi cum ar fi devenit invizibil.

Îi plăcea şi cum se simţea ridicându-se pe zid, folosindu-se de pietre, cu toate degetele de la mâini şi picioare căutând adânc în fiecare fisură dintre ele. Întotdeauna îşi scotea încălţările şi se ducea să se caţere cu picioarele goale; asta îl făcea să se simtă de parcă ar fi avut patru mâini, nu două. Îi plăcea durerea adâncă resimţită după aceea în toţi muşchii. Îi plăcea gustul aerului acolo sus, dulce şi răcoros, ca perele de iarnă. Îi plăceau păsările: ciorile din turnul părăginit şi vrăbiile micuţe, care-şi făceau cuibul în crăpăturile dintre pietre, bufniţa bătrână care dormea în podul prăfuit de deasupra armurăriei. Bran le cunoştea pe toate.

De cele mai multe ori, îi plăcea să meargă în locuri în care nimeni altcineva n-ar fi putut să ajungă şi să vadă întinderea cenuşie a Winterfellului aşa cum nu o mai văzuse nimeni. Asta transforma întregul castel în ascunzătoarea lui secretă.

Locul său preferat era turnul părăginit. Cândva, fusese un turn de observaţie, cel mai înalt din Winterfell. Cu mult timp în urmă, cu o sută de ani înainte ca tatăl său să se fi născut, o lovitură de trăsnet îl incendiase. O treime din partea de sus se prăbuşise înăuntru, iar de atunci nu mai fusese reconstruit. Uneori, tatăl său trimitea vânătorii de şobolani la baza turnului, să cureţe cuiburile pe care le găseau întotdeauna printre grămezile de pietre căzute şi grinzile arse, putrezite. Însă nimeni nu urcase până acum în structura părăginită de la vârf, cu excepţia lui Bran şi a ciorilor.

Cunoştea două căi de a ajunge până acolo. Te puteai căţăra direct pe partea din afară a turnului, însă pietrele erau nesigure, mortarul care le ţinea împreună fiind de mult cenuşă, iar lui Bran nu-i plăcuse niciodată să-şi lase toată greutatea pe ele.

Cea mai bună era însă plecarea din pădurea zeilor, căţăratul pe bradul înalt şi traversarea peste armurărie şi camera de gardă, sărind de pe un acoperiş pe altul desculţ, pentru ca santinelele să nu te audă de jos. Asta te aducea în unghiul mort al Primei Fortăreţe, cea mai veche parte a castelului, o incintă scundă şi rotunjită, mai înaltă însă decât părea. Acolo mai erau acum numai şobolani şi păianjeni, însă vechile pietre se dovedeau numai bune de căţărat. Puteai urca direct acolo unde capetele de balaur se aplecau oarbe peste spaţiul deschis şi, săltând din gargui în gargui, cu o mână după alta, puteai înconjura partea de la nord. De acolo, dacă te întindeai bine de tot, puteai să te salţi până la turnul părăginit, care era foarte aproape. În ultima parte o luai în sus, pe pietrele înnegrite, spre cuibul aflat la nu mai mult de zece paşi distanţă, iar atunci ciorile veneau să vadă dacă nu cumva le-ai adus ceva porumb.

Bran sărea din gargui în gargui, cu uşurinţa dată de practica îndelungată, când auzi glasuri. Fu atât de uimit, încât aproape că-şi pierdu echilibrul. Prima Fortăreaţă fusese pustie de când se ştia el.

– Nu-mi place, zise o femeie. Dedesubt era un şir de ferestre, iar vocea se auzea dinspre ultima fereastră de pe partea sa. Tu ar trebui să fii Mâna.

– Ferească zeii! răspunse o voce leneşă de bărbat. Nu este o onoare pe care mi-o doresc. E mult prea mult de lucru.

Bran se ţinu de gargui, ascultând, temându-se dintr-o dată să mai înainteze. I-ar fi putut vedea picioarele dacă ar fi încercat să se salte din nou.

– Nu vezi pericolul spre care ne împinge asta? zise femeia. Robert îl iubeşte pe omul ăsta ca pe un frate.

– Robert abia dacă poate să-i rabde pe fraţii săi.

Nu că l-aş învinui pentru asta. Stannis poate provoca oricui pântecăraie.

– Nu face pe nebunul. Stannis şi Renly sunt una, iar Eddard Stark este cu totul altceva. Robert îl va asculta pe Stark. Blestemaţi fie amândoi! Ar fi trebuit să insist să te numească pe tine, dar eram sigură că Stark îl va refuza.

– Ar trebui să ne considerăm amândoi norocoşi, glăsui bărbatul. Regele ar fi putut numi la fel de uşor pe vreunul dintre fraţii săi, sau chiar pe Degeţel, zeii să ne ajute. Mai degrabă dă-mi nişte duşmani onorabili, decât ambiţioşi, şi am să dorm mai