vreodată. Tatăl său îi spusese că ar trebui să-şi ia astăzi rămas-bun de la toţi, iar el încercase. După ce vânătorii plecaseră, se plimbase prin castel cu lupul său lângă el, intenţionând să-i viziteze pe toţi cei care vor fi lăsaţi în urmă, Bătrâna Nan şi Gage, bucătarul, Mikken în atelierul său de fierărie, Hodor, băiatul de la grajduri care zâmbea atât de mult şi avea grijă de poneiul său fără să spună niciodată altceva decât „Hodor”, bărbatul din grădinile de sticlă, care-i dăduse o mură când venise în vizită...

Însă nu era bine. Se dusese prima dată la grajduri, ca să-şi vadă poneiul, însă nu mai era poneiul lui, urma să primească un cal adevărat, lăsând poneiul în urmă şi, dintr-odată, Bran nu mai voise altceva decât să stea jos şi să plângă. Se întorsese şi o luase la goană înainte ca Hodor şi ceilalţi băieţi de grajd să-i vadă lacrimile din ochi. Acesta a fost sfârşitul vizitelor sale de rămas-bun. Apoi îşi petrecuse dimineaţa singur, în pădurea zeilor, încercând să-şi înveţe lupul să prindă un băţ, dar fără a reuşi. Lupul era mai deştept decât orice dulău din coteţele tatălui său iar Bran ar fi putut jura că înţelegea fiecare cuvânt care se spunea, însă arăta puţin interes în goana după beţe.

Încă încerca să-i găsească un nume. Robb şi-l botezase pe al lui Vântul Cenuşiu, pentru că alerga atât de repede. Sansa îl numise pe al ei Lady, Arya găsise numele unei vrăjitoare bătrâne, o regină de prin balade, iar micul Rickon şi-l botezase pe al său Lăţosul, ceea ce Bran considera că era un nume stupid pentru un lup străvechi. Lupul lui Jon, cel alb, era Năluca. Bran ar fi dorit să se fi gândit el primul la acest nume, chiar dacă lupul său nu era alb. Încercase câteva sute de variante în ultimele două săptămâni, însă nici una nu i se păruse potrivită.

În cele din urmă, se satură de jocul de-a aruncatul băţului şi se decise pentru căţărat. Nu mai dăduse pe la turnul dărâmat în ultimele două săptămâni, după toate cele care se întâmplaseră, iar asta ar fi putut fi ultima sa şansă. O luă la goană prin pădurea zeilor, preferând să facă un ocol ca să evite lacul, unde creştea copacul inimii. Copacul îl înspăimântase dintotdeauna; copacii nu ar trebui să aibă ochi, se gândea Bran, ori frunze care arătau ca palmele. Lupul său alergă spre el.

– Tu rămâi aici, îi spuse lupului la baza bradului înalt de lângă zidul armurăriei. Stai jos. Aşa, bine. Acum stai...

Lupul făcu aşa cum i se ceruse. Bran îl scarpină în dosul urechilor, apoi plecă, sări, apucă o creangă joasă şi se săltă în sus. Se afla pe la jumătatea copacului, deplasându-se cu uşurinţă din ramură în ramură, când lupul se ridică şi începu să urle. Bran se uită în jos. Lupul său tăcu, holbându-se cu ochii săi galbeni. Simţi o înfrigurare ciudată, începu să urce din nou. Lupul urlă încă o dată.

– Linişte! strigă el. Stai jos. Şezi! Eşti mai rău ca mama.

Urletul îl urmări pe tot parcursul ascensiunii spre vârful copacului, până ce, în sfârşit, sări pe acoperişul armurăriei şi dispăru din vedere. Acoperişurile din Winterfell erau cea de-a doua casă a lui Bran. Mama lui spunea adesea că Bran se căţăra încă dinainte de a putea umbla. Nu-şi amintea când învăţase să meargă, dar nici când se apucase de căţărări, aşa că presupunea că trebuia să fie adevărat.

Pentru un băiat, Winterfell era un labirint din piatră cenuşie, de ziduri şi turle şi curţi şi tunele ramificate în toate direcţiile. În părţile mai vechi ale castelului, sălile erau înclinate în sus şi-n jos, aşa că nici măcar nu erai sigur la care etaj te aflai. În decursul secolelor, întregul loc părea că crescuse ca un copac de piatră monstruos, iar crengile sale erau întortocheate şi groase, răsucite, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ.

Când ieşi de sub el şi se caţără până sus, Bran putu vedea aproape întregul Winterfell dintr-o singură privire. Îi plăcea cum arăta, întins dedesubt, numai cu păsările dându-i ocol pe cer în timp ce, dedesubt, viaţa la castel se desfăşura în continuare. Bran putea rămâne cocoţat ore în şir printre garguiele diforme, spălate de ploi, care se iţeau peste Prima Fortăreaţă, privind totul: bărbaţii antrenându-se în curte, grădinarii îngrijindu-şi legumele din grădinile de sticlă, câinii fără astâmpăr gonind înainte şi înapoi, tăcerea pădurii zeilor, fetele bârfind pe lângă fântâna pentru spălat. Toate astea îl făceau să se simtă de parcă ar fi fost el stăpânul castelului, într-un fel pe care Robb nu-l va cunoaşte niciodată.

Locul îl învăţa şi secretele din Winterfell. Constructorii nici măcar nu neteziseră pământul; în spatele zidurilor erau văi şi dealuri. Exista şi un pod acoperit care unea cel de-al patrulea etaj al turnului clopotului cu etajul al doilea al grădinii suspendate. Bran ştia de el. Şi mai ştia că puteai intra în spaţiul interior prin poarta de sud, urcai trei etaje şi puteai alerga de jur împrejurul Winterfellului printr-un tunel îngust, săpat în piatră, după care puteai ieşi afară la nivelul solului spre poarta de nord, cu circa treizeci de metri de zid înălţându-se deasupra ta. Nici chiar Maester Luwin nu ştia asta, Bran era convins.

Mama sa era îngrozită că, într-o zi, ar putea aluneca de pe zid şi ar muri. Îi spusese că nu se va întâmpla aşa ceva, însă ea nu-l crezuse niciodată. O dată, îl pusese să-i promită că va sta numai pe pământ. Reuşise să se ţină de cuvânt pentru aproape două săptămâni, fiecare zi fiind mizerabilă, până într-o noapte, când ieşise pe fereastra dormitorului în vreme fraţii săi dormeau. Îşi mărturisise crima a doua zi, într-un acces de vinovăţie. Lord Eddard îi poruncise să plece în pădurea zeilor pentru a se curăţa. Fuseseră postate santinele, pentru ca Bran să rămână acolo singur toată noaptea şi să reflecteze la răzvrătirea sa. În dimineaţa următoare, Bran nu fusese de găsit niciunde. În cele din urmă, îl descoperiseră adormit pe crengile de sus ale celui mai înalt brad