— Am furat adevăratul Horcrux şi intenţionez să-l distrug  cât mai curând, citi Harry cu voce tare.

— Dar dacă el nu l-a distrus? întrebă Ron.

— Sau ea, interveni Hermione.

— Nu contează, spuse Ron, ar însemna că am avea un lucru  în minus de rezolvat!

— Da, dar tot va trebui să încercăm să găsim medalionul  adevărat, nu-i aşa? spuse Hermione. Să aflăm dacă a fost sau nu distrus.

— Şi, odată ce-l vom găsi, cum se poate distruge un  Horcrux? întrebă Ron.

— Păi, spuse Hermione, am făcut nişte cercetări în legătura  cu asta.

— Cum? întrebă Harry. Parcă nu erau cărţi despre Horcruxuri la bibliotecă, nu?

— Nu mai erau, spuse Hermione, roşind. Dumbledore le-a  scos pe toate, dar... dar nu le-a distrus. Ron se îndreptă, făcând ochii mari.

— Pentru numele izmenelor lui Merlin, cum ai reuşit să pui 

mâna pe cărţile acelea despre Horcruxuri?

— Nu-nu le-am furat! spuse Hermione, uitându-se oarecum  disperată când la Harry, când la Ron. Încă mai erau cărţi din  bibliotecă, chiar dacă Dumbledore le luase de pe raft. În orice caz, dacă chiar ar fi vrut să nu mai ajungă nimeni la ele, sunt sigură că ar fi făcut în aşa fel încât să fie mult mai dificil...

— Treci la subiect! spuse Ron.

— Păi... a fost uşor, spuse Hermione cu o voce de-abia  auzită. Am făcut doar o Vrajă de Chemare. Ştiţi voi  - Acio. Şi... şi au zburat afară, pe fereastra din biroul lui Dumbledore direct  în dormitorul fetelor.

— Dar când ai făcut asta? întrebă Harry, privind-o pe Hermione cu un amestec de îndoială şi admiraţie.

— Imediat după înmormântarea lui Dumbledore, spuse Hermione, aproape în şoaptă. Imediat după ce am hotărât că  vom renunţa la şcoală şi vom pleca în căutarea Horcruxurilor. Când m-am întors să-mi iau lucrurile, mi-a trecut pur şi simplu prin minte că, până la urmă, cu cât ştiam mai multe despre ele,  cu atât avea să fie mai bine... şi eram singură în cameră... aşa că am încercat... şi a mers. Au zburat direct pe fereastra  deschisă şi... şi le-am băgat în bagaj, înghiţi şi apoi spuse pe un  ton implorator:

— Nu pot să cred că Dumbledore s-ar fi supărat, nu este ca  şi când vom folosi informaţiile pentru a face un Horcrux, nu-i  aşa?

— Ne auzi pe vreunul plângându-ne? spuse Ron. Păi şi unde sunt cărţile astea? Hermione cotrobăi o clipă şi apoi scoase din  mormanul imens o carte mare, legată în piele neagră şi  decolorată. Părea să îi fie destul de scârbă de ea şi o ţinea cu vârfurile degetelor, ca şi când ar fi fost ceva ce murise de curând.

— Aceasta este cea în care sunt date instrucţiuni explicite despre crearea unui Horcrux. Secretele magiei celei mai  întunecate este o carte îngrozitoare, de-a dreptul sinistră, plină  de magie neagră. Mă întreb când le-o fi scos Dumbledore din  bibliotecă... poate că a făcut-o abia când a devenit director, pun  pariu că aici a găsit Cap-de-Mort toate informaţiile de care avea  nevoie.

— Atunci, de ce a trebuit să îl întrebe pe Slughorn cum să  creeze un Horcrux, dacă citise deja cum să o facă? întrebă Ron.

— A apelat la Slughorn doar ca să afle ce s-ar întâmpla dacă  ţi-ai fragmenta sufletul în şapte, spuse Harry. Dumbledore era  convins că ştia deja cum să facă un Horcrux înainte să-l fi  întrebat pe Slughorn de ele. Cred că ai dreptate, Hermione, mai  mult ca sigur că de acolo a obţinut informaţiile.

— Şi cu cât am citit mai multe despre ele, spuse Hermione,  cu atât par mai groaznice şi cu atât îmi vine mai greu să cred că  a făcut şase. În cartea asta eşti avertizat de cât de instabil  devine restul sufletului când este sfâşiat şi asta când creezi un  singur Horcrux! Harry îşi aminti ce spusese odată Dumbledore,  despre cum ajunsese Cap-de-Mort dincolo de răutatea  obişnuită.

— Nu există vreun mod în care să te reîntregeşti? întrebă  Ron.

— Ba da, spuse Hermione, zâmbind cu amărăciune, dar ar fi nespus de dureros.

— De ce? Cum se face? întrebă Harry.

— Prin remuşcări, spuse Hermione. Trebuie să simţi cu adevărat ce-ai făcut. Există o condiţie. Se pare că durerea pe care o provoacă regretele te pot ucide. Nu ştiu de ce, dar nu îl văd pe Cap-de-Mort în situaţia asta, voi ce ziceţi?

— Nu, spuse Ron, înainte ca Harry să poată răspunde. Şi  scrie în cartea aia şi cum se pot distruge Horcruxurile?

— Da, spuse Hermione, întorcând în acest timp paginile fragile de parcă ar fi examinat nişte măruntaie putrezite, pentru că îi avertizează pe vrăjitorii întunecaţi cât de puternice trebuie să fie vrăjile aruncate asupra lor. Din tot ce am citit, ce a făcut Harry cu pumnalul lui Cruplud a fost unul dintre puţinele mijloace sigure de a distruge un Horcrux.

— Adică străpungerea cu un colţ de bazilisc? întrebă Harry.

— A, păi norocul nostru că avem provizii întregi de colţi de bazilisc, spuse Ron. Chiar mă întrebam ce vom face cu ei.

— Nu trebuie să fie neapărat un colţ de bazilisc, spuse Hermione răbdătoare. Trebuie să fie ceva atât de distructiv,  încât Horcruxul să nu se mai poată repara singur. Veninul de bazilisc nu are decât un singur antidot, care este extrem de rar...

— ... lacrimile de phoenix, spuse Harry, încuviinţând din  cap.

— Exact, îl aprobă Hermione. Problema noastră este că  există foarte puţine substanţe la fel de distructive ca veninul de bazilisc şi, in cazul tuturor, este periculos să le transporţi  asupra ta. Însă este o problemă pe care va trebui să o rezolvăm,  pentru că sfâşierea,  strivirea sau lovirea unui Horcrux nu va fi  de ajuns. Trebuie să fie distrus dincolo de remedieri magice.

— Dar chiar dacă vom distruge chestia în care locuieşte, 

spuse Ron, de ce nu poate bucata de suflet dinăuntru să se ducă şi să trăiască în altceva?

— Pentru că un Horcrux este exact opusul unei fiinţe umane. Văzând că Harry şi Ron păreau complet derutaţi,  Hermione se

grăbi să adauge:

— Fiţi atenţi, Ron, dacă aş lua în clipa asta o sabie şi te-aş străpunge, nu ţi-aş răni