Scuză-mă, dar acest gen de a consemna încontinuu tot ceea ce gândesc, spun şi fac nu ar fi cam plictisitor?

  Niciodată. Ceva diferit, da. Plictisitor, nu. A fost Iisus plictisitor? Nu cred. Era plictisitor să te afli în preajma lui Buddha. Oamenii se îngrămădeau şi implorau să fie în prezenţa lui. Niciunul dintre cei care au devenit Maeştri nu e plictisitor. Neobişnuit, poate, extraordinar, poate. Dar niciodată plictisitor.

  Deci, vrei ca viaţa ta „să pornească”? Începe imediat prin a-ţi imagina cum vrei să arate şi încadrează-te în ea. Verifică fiecare gând, cuvânt şi acţiune care nu este în armonie cu ea şi îndepărtează-te de ele.

  Când ai un gând care nu se potriveşte cu viziunea ta cea mai înaltă, transformă-l într-un gând nou, atunci şi pe loc. Când spui un lucru care nu se potriveşte cu cea mai măreaţă idee a ta, notează-ţi să nu mai rosteşti aşa ceva niciodată. Când faci ceva care nu se potriveşte cu cea mai bună intenţie a ta, hotărăşte că ai făcut acest lucru pentru ultima dată. Şi îndreaptă, dacă poţi, răul făcut.

  Am mai auzit asta. Şi m-am opus pentru că părea ceva necinstit. Vreau să spun că nu trebuie să recunoşti că eşti bolnav ca un câine. Nu trebuie să spui că eşti sărac lipit pământului. Nu trebuie să arăţi că eşti îngrozitor de prost dispus.

  Asta-mi aminteşte de o glumă despre trei oameni care au fost trimişi în iad. Unul era catolic, unul era evreu, şi unul făcea parte din mişcarea New Age. Diavolul i-a spus catolicului, rânjind: „Ei cum îţi place căldura? Şi catolicul a răspuns cu dispreţ „o aduc ca ofrandă”. Diavolul l-a întrebat atunci pe evreu „da' ţie cum îţi place căldura?” Evreul a răspuns „la ce altceva m-aş putea aştepta de la iad decât să fie şi mai rău?”

  În cele din urmă, diavolul s-a apropiat de adeptul mişcării New Age. „Căldura?” a întrebat el, transpirând. „Care căldură?”

  E o glumă bună. Dar Eu nu vreau să spun că trebuie să ignori o problemă sau să pretinzi că ea nu există. Mă refer la faptul că trebuie să iei în consideraţie circumstanţele şi apoi să spui cel mai mare adevăr referitor la ele.

  Dacă nu ai bani, n-ai bani. Nu are nici un rost să minţi sau să minimalizezi, încercând să faci o poveste care să ascundă adevărul. Regulile care conduc experienţa ta referitoare la a nu avea bani sunt date de gândul tău legat de acest adevăr: „a nu avea bani este ceva rău”, „este groaznic”, „sunt un om rău pentru că oamenii buni care muncesc din greu şi se străduiesc cu adevărat, nu rămân niciodată fără bani” etc. Cuvintele tale „n-am bani”, „n-am nici o leţcaie”, „sunt falit” dictează cât timp vei rămâne sărac. Realitatea pe termen lung este creată şi de acţiunile tale; – ţi-e milă de tine, eşti deprimat, nu încerci să găseşti o cale de ieşire, pentru că zici: „oricum, n-are nici un rost”.

  Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi despre univers este ca nici o situaţie nu este „bună” sau „rea”. Ea, pur şi simplu, este. Aşa că, nu mâi da judecăţi de valoare.

  Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştii este că toate situaţiile sunt temporare. Nimic nu rămâne la fel, nimic nu e static. Dar depinde de tine în ce fel se schimbă ceva.

  Scuză-mă, dar trebuie să Te întrerup din nou. Ce zici de o persoană care este bolnavă, dar care are atâta credinţă cât să mute munţii şi care gândeşte şi spune şi crede că o să se facă bine. şi apoi moare după şase săptămâni. Cum se potriveşte asta cu toată chestia aia care se cheamă gândire pozitivă, acţiune afirmativă?

  Asta-i bine. Ai pus întrebări dure. E bine că nu iei de bun orice cuvânt pe care ţi-l spun Eu. Va exista un moment puţin mai încolo când va trebui să Mă crezi pe cuvânt, deoarece, în cele din urmă, vei descoperi că putem discuta la infinit, tu şi cu Mine – până când nu va mai fi nimic altceva de spus decât „încercă sau neagă.” Dar nu suntem acolo încă, aşa că, să continuăm dialogul; să continuăm să vorbim.

  Persoana care are „credinţă cât să mute munţii” şi apoi moare după şase săptămâni, a mutat munţii timp de şase săptămâni. S-ar putea să-i fi fost suficient. S-ar putea să fi decis în ultima oră a ultimei zile: „Gata, ajunge. Sunt gata să pornesc într-o altă aventură”. S-ar putea ca tu să nu ştii de hotărârea lui, pentru că el nu ţi-a spus-o. Adevărul este că e posibil ca el să fi luat această hotărâre ceva mai devreme – cu zile sau săptămâni în urmă – şi să nu-ţi fi spus; să nu fi spus nimănui.

  Aţi creat o societate în care nu e prea în regulă să vrei să mori – nu e prea în regulă să fii de acord cu moartea. Şi, pentru că voi nu vreţi să muriţi, nu vă puteţi imagina că cineva ar vrea să moară – indiferent de situaţie sau de starea în care se află.

  Dar există multe situaţii în care moartea este de preferat vieţii – situaţii pe care ştiu că ţi le poţi imagina dacă te gândeşti măcar un pic. Şi totuşi, aceste adevăruri nu ţi se relevă – ele nu sunt chiar atât de evidente – când te uiţi în ochii cuiva care a ales să moară. Şi muribundul ştie aceasta. El poate să simtă în ce măsură cei din jur acceptă decizia lui.

  Ai observat cât de mulţi oameni aşteaptă să rămână singuri ca să poată muri? Unii chiar le spun celor dragi: „hai du-te, du-te şi mănâncă” sau „du-te şi te culcă un pic. Mă simt bine. Ne vedem mâine