Şi apoi, când paznicii credincioşi pleacă, pleacă şi sufletul din trupul celui păzit.

  Dacă el le-ar spune rudelor şi prietenilor adunaţi în jurul lui „vreau să mor”, i s-ar răspunde: „doar nu ai de când să faci asta”, sau „nu vorbi aşa”, sau „nu pleca”, sau „te rog, nu mă părăsi”.

  Întregul corp medical este pregătit să ţină oamenii în viaţă, mai degrabă decât să-i facă să poată muri cu demnitate.

  Vezi tu, pentru un doctor sau o infirmieră, moartea înseamnă un eşec. Pentru un prieten sau o rudă moartea înseamnă dezastru. Numai pentru suflet, moartea este o uşurare – o eliberare. Cel mai mare dar pe care-l puteţi face celor care mor este să-i lăsaţi să moară în pace, să nu vă gândiţi că ei trebuie „să mai rămână”, sau să continue să sufere, sau să-şi facă griji pentru voi în acest moment crucial din viaţa lor.

  Aşa că, aceasta este ceea ce se întâmplă foarte adesea în cazul unui om care spun e că urmează să trăiască, crede că urmează să trăiască, chiar se roagă să trăiască: la nivelul sufletului, el „s-a răzgândit”. E momentul, acum, să renunţi la trup ca să eliberezi sufletul pentru alte scopuri. Când sufletul ia această decizie, nimic din ceea ce face trupul nu poate să o schimbe şi nici mintea nu poate găsi ceva să-l convingă de contrariul. În momentul morţii, învăţăm cine din triumviratul trup-minte-suflet – conduce.

  Toată viaţa crezi că tu eşti trupul tău. O parte din timp crezi că tu eşti mintea ta. În momentul morţii descoperi Cine Eşti cu Tu Adevărat.

  Există, de asemenea, momente când trupul şi mintea nu ascultă sufletul. Aceasta creează scenariul pe care l-ai descris.

  Cel mai dificil lucru pentru oameni este să-şi audă propriul suflet. (Observă cât de puţini o fac.)

  Se întâmplă adesea ca sufletul să ia hotărârea că este momentul să părăsească trupul. Trupul şi mintea – veşnicii servitori ai sufletului – îl aud şi începe procesul de ieşire. Dar mintea (ego) nu vrea să accepte. La urma urmei, aceasta înseamnă sfârşitul existenţei ei. Îl instruieşte deci pe corp să reziste morţii. Ceea ce corpul face cu plăcere, deoarece nici el nu vrea să moară. Corpul şi mintea (ego) primesc pentru aceasta multe încurajări, multe laude din partea lumii exterioare – lumea propriei lui creaţii. Şi, astfel, strategia este confirmată.

  În acest moment, totul depinde de cât de tare îşi doreşte sufletul să plece. Dacă nu e vreo urgenţă, sufletul poată să spună: „bine, bine, aţi câştigat. Mai rămân un pic aici cu voi.” Dar, dacă sufletului îi este foarte clar că rămânerea nu-i face bine programului său superior şi că nu mai există posibilitate de evoluţie prin acest trup, sufletul hotărăşte să plece şi nimic nu-l va opri – şi nimic n-ar trebui să încerce să o facă.

  Pentru suflet, este foarte clar că scopul lui este evoluţia. Acesta este singurul lui scop. Pe el nu-l interesează realizările trupului sau dezvoltarea minţii. Toate acestea nu au nici un înţeles pentru suflet.

  Sufletului îi este foarte clar că nu este nici o tragedie să-ţi părăseşti corpul. De multe ori, tragedia este să fii în trup. Astfel încât, trebuie să înţelegeţi că sufletul priveşte problema morţii cu totul altfel decât voi. El priveşte, desigur, şi întreaga „problemă a vieţii” cu totul altfel decât voi şi aceasta este sursa majorităţii stărilor de frustrare şi nelinişte pe care le simţiţi în viaţă. Frustrarea şi neliniştea provin din faptul că nu daţi ascultare sufletului vostru.

  Şi cum să procedez cel mai bine ca să-mi ascult sufletul? Dacă sufletul este cel care conduce cu adevărat, cum să mă asigur că informaţiile care-mi vin sunt de la el?

  Primul lucru pe care ai putea să-l faci ar fi să urmăreşti ce doreşte sufletul şi să nu mai emiţi judecăţi de valoare.

  Emit eu judecăţi de valoare în legătură cu propriu meu suflet?

  Încontinuu. Tocmai ţi-am demonstrat modul în care te judeci pe tine însuţi pentru dorinţa de a muri. Te judeci, de asemenea, şi pentru dorinţa de a trăi de a trăi cu adevărat. Te judeci pe tine însuţi pentru că vrei să râzi, vrei să plângi, vrei să câştigi, vrei să pierzi şi, în mod special, te judeci pentru că vrei să trăieşti experienţa bucuriei şi a dragostei.

  Aşa fac?

  Undeva ai întâlnit ideea că a-ţi nega bucuria este de la Dumnezeu – că a nu te bucura de viaţă este ceva divin. Negarea este bună, îţi spui tu în sinea ta.

  Vrei să spui că este ceva rău.

  Nu este nici bună nici rea – este, pur şi simplu, negare. Dacă te simţi bine după ce te-ai negat pe tine însuţi, atunci, în lumea ta, acesta este un lucru bun. Dacă te simţi rău, atunci este ceva rău. Majoritatea timpului nu poţi să decizi. Îţi negi un lucru sau altul pentru că îţi spui în sinea ta că aşa se cuvine. Apoi spui că ai făcut ceva bun, dar te întrebi de ce nu te simţi bine.

  Astfel că, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să nu mai emiţi asemenea judecăţi de valoare împotriva ta însuţi. Învaţă care este dorinţa sufletului şi urmeaz-o. Urmează-ţi sufletul.

  Ceea ce urmăreşte sufletul reprezintă cel mai înalt sentiment de dragoste pe care ţi-l poţi imagina. Aceasta este dorinţa sufletului. Acesta este scopul lui. Sufletul caută sentimentul. Nu cunoaşterea, ci sentimentul. El are deja cunoaştere, dar cunoaşterea este conceptuală. Sentimentul ţine de experienţă. Sufletul vrea să se simtă pe sine însuşi şi astfel să se cunoască pe sine însuşi în cadrul propriei sale experienţe.

  Cel mai înalt sentiment este experienţa unirii cu Tot Ceea Ce Este.

  Aceasta este marea întoarcere la Adevărul după care tânjeşte sufletul tău. Acesta este sentimentul de dragoste perfectă.

  Dragostea perfectă este pentru sentiment ceea ce albul perfect este pentru culoare. Mulţi cred că albul este absenţa culorii.