— Salaam alaykum, domnule Kumar. Ce bine-mi pare să vă văd.

— Wa alaykum as-salaam. Ai ceva la ochi?

— Nu, nimic, puţin praf.

— Sunt cam roşii.

— Nu-i nimic.

S-a îndreptat spre casa de bilete, dar l-am chemat înapoi.

— Nu, nu pentru dumneavoastră, maestre.

Am dat la o parte mâna vânzătorului de bilete cu mândrie şi l-am condus pe domnul Kumar în zoo.

Se mira de tot ce vedea, cum girafele înalte veneau la copacii înalţi, cum carnivorelor li se aduceau ierbivore, iar ierbivorelor iarbă, cum unele animale se adunau ziua şi altele noaptea, cum animale care aveau nevoie de cioc aveau cioc, iar altele care aveau nevoie de membre suple aveau membre suple. Mă bucura că era atât de impresionat.

A citat din Coran: „În toate astea se găsesc mesaje pentru un popor care îşi foloseşte raţiunea.”

Am ajuns la zebre. Domnul Kumar nu auzise de asemenea creaturi, darmite să mai fi văzut vreuna. Era extaziat.

— Se numesc zebre, am spus.

— Au fost pictate cu pensula?

— Nu, aşa sunt ele.

— Ce se întâmplă când plouă?

— Nimic.

— Dungile nu se topesc?

— Nu.

Adusesem nişte morcovi. Rămăsese doar unul, destul de mare. L-am scos din geantă. În acel moment, am auzit pietrişul scârţâind în dreapta mea. Era domnul Kumar, venind dinspre balustradă cu mersul lui şchiopătat.

— Bună ziua, domnule.

— Bună, Pi.

Brutarul, un om timid, dar demn, l-a salutat cu o mişcare a capului, la care profesorul a răspuns la fel.

O zebră atentă a observat morcovul şi a venit la gard. A mişcat din urechi şi a bătut din picioare uşor. Am rupt morcovul în două şi le-am dat fiecăruia jumătate.

— Mulţumesc, Piscine, a spus unul.

— Mulţumesc, Pi, a spus al doilea.

Domnul Kumar a fost primul care s-a aplecat peste gard. Buzele groase, puternice şi negre ale zebrei au apucat morcovul cu poftă. Domnul Kumar nu voia să-i dea drumul. Zebra şi-a băgat dinţii în morcov şi l-a rupt. L-a ronţăit cu zgomot, apoi a vrut şi a doua bucată, acoperind degetele domnului Kumar cu buzele. Acesta a dat drumul morcovului şi a atins botul moale al zebrei.

Era rândul domnului Kumar. El n-a cerut atât de mult de la zebră. O dată ce aceasta a apucat morcovul, i-a dat drumul. Bucata a dispărut imediat în gură.

Ambii domni Kumar păreau încântaţi.

— Ziceai că e zebră? a spus domnul Kumar.

— Aşa-i, am spus. E din aceeaşi familie cu măgarul şi calul.

— Un Rolls-Royce al cailor, a spus domnul Kumar.

— Ce creatură minunată! a spus domnul Kumar.

— Asta este o zebră Grant, am spus.

Domnul Kumar a spus:

— Equus burchelli boehmi, a spus domnul Kumar.

— Allahu akbar, a spus domnul Kumar.

— E foarte frumos, am spus eu.

Am mers mai departe.

Sunt multe exemple de animale care au ajuns la aranjamente surprinzătoare în viaţă. Ele sunt ipostaze ale acelui animal, echivalenţe ale antropomorfismului: zoomorfismul, unde animalul îşi alege o fiinţă umană sau un alt animal pentru a-i semăna.

Cel mai renumit caz e şi cel mai comun: câinele, animal de companie, care a asimilat într-atât oamenii cu lumea sa câinească, încât să dorească să se împerecheze cu ei. Orice posesor de câine o să vă spună cât de greu a putut să îndepărteze un câine îndrăgostit de piciorul musafirului.

Popândăul auriu şi paca pătată se înţelegeau foarte bine, cuibăriţi unul în altul când dormeau, până unul a fost furat.

Am vorbit deja despre turma de rinoceri şi capre, şi despre cazul leilor de la circ.

Au fost marinari salvaţi de la înec de către delfini, care i-au împins şi i-au ţinut la suprafaţă, o modalitate pe care aceştia o folosesc pentru a se ajuta unul pe altul.

În literatură există cazul unui hermeline şi al unui şobolan care trăiau în armonie, în timp ce aceeaşi hermelină i-a devorat pe toţi ceilalţi şobolani care i-au fost aduşi.

Şi noi am avut cazuri de relaţii ciudate între prădător şi pradă. Am avut un şoarece care a trăit câteva săptămâni cu nişte vipere. În timp ce alţi şoareci dispăreau imediat ce erau aruncaţi în terariu, acest mic Matusalem şi-a făcut cuib, a adunat grăunţele pe care i le dădeam în diverse locuri şi s-a plimbat fără frică prin faţa şerpilor. Eram uimiţi. Am pus un anunţ ca să atragem atenţia publicului asupra şoarecelui. În cele din urmă, a murit într-un fel ciudat: l-a muşcat o viperă tânără. Oare vipera nu ştia de statutul special pe care-l avea? Nu socializase cu el? În orice caz, a fost muşcat de o viperă tânără, dar a fost devorat imediat de una adultă. Dacă exista o vrajă, aceasta a fost ruptă de puiul de viperă. După aceea, lucrurile au intrat în normal. Toţi şoarecii au dispărut pe gâtlejul viperelor cu viteza obişnuită.

În grădinile zoologice, câinii sunt folosiţi ca mame adoptive pentru puii de lei. Deşi puii cresc şi devin mai mari şi mai periculoşi decât părintele adoptiv, niciodată nu-i fac probleme, iar mama nu-şi pierde niciodată autoritatea asupra lor. Se pun plăcuţe cu explicaţia că el nu este hrană pentru lei, la fel cum trebuie să explicăm că rinocerii sunt ierbivori şi caprele nu vor fi mâncate.

Care ar putea să fie explicaţia zoomorfismului? Oare rinocerul nu ştie să facă diferenţa între mare şi mic, între platoşă şi blană? Nu e clar pentru un delfin cum arată un delfin? Cred că răspunsul e în ceea ce am menţionat mai devreme, acea nebunie care conduce viaţa în direcţii ciudate, dar salvatoare: popândăul auriu, ca şi rinocerii, avea nevoie de companie. Pe leii de la circ nu-i interesează că liderul lor e o fiinţă umană slabă; ficţiunea garantează bunăstarea lor socială şi împiedică anarhia violentă. Ca şi puii de leu, care ar leşina de frică dacă ar şti că mama lor e câine, pentru că asta ar însemna că sunt orfani, cea mai rea situaţie pentru orice copil. Chiar şi vipera adultă trebuie să fi simţit o urmă de regret atunci când a înghiţit şoarecele, un sentiment că se pierduse ceva măreţ, un salt al imaginaţiei care o scotea din lumea singuratică şi crudă a reptilelor.

Îmi arată amintirile de familie. Mai întâi fotografiile de la nuntă.