Cine intră după el în restaurant şi îşi aruncă ochii asupra platourilor are impresia că bufetul tocmai a scăpat dintr-o tornadă sau că a fost ţinta unei invazii recente a termitelor. Estetica bucatelor a fost pulverizată. Nesimţitul a făcut prăpăd cu lingura, spumiera sau furculiţa. Nici o farfurie nu mai păstrează aspectul iniţial. Peste tot se văd urme de săpături înfrigurate, căci nesimţitul nu se mulţumeşte să ia dintr-o margine de platou, ci înfige tacâmul în mijloc, spre a culege şi ridichea decorativă, măslina cu gogoşar, ceapa prăjită sau rondelele de morcov dispuse simetric. Nu e deloc de mirare că, la eliberarea camerei de hotel, omul nostru dispare fără să achite cele douăzeci de telefoane date la prieteni, la firme sau la nevastă, precum şi consumaţia din minibarul pustiit fără remuşcări. Tânăra de la recepţie se sfieşte să-i pună întrebări jenante şi pe bună dreptate. Nesimţitul e director general şi poartă costume de peste o mie de euro. A fost invitat aici prin amabilitatea USAID, a UNESCO sau a Fondului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Cum să-l bănuieşti de asemenea găinării?

  La restaurant.

  Un alt loc în care nesimţirea e la ea acasă este restaurantul. Cel de sine stătător, nu cel situat la parterul hotelului. La fel ca la lansarea de carte sau la vernisaj, nesimţitul răsare în acest spaţiu cu un alt scop decât cel tradiţional. Restaurantul îi asigură decorul necesar manifestării unor aspecte specifice ale personalităţii. Potolirea foamei e unul dintre ultimele lucruri pentru care un nesimţit ar intra pe uşa unui local. Doar limitaţii şi nesătuii se duc la cârciumă ca să mănânce şi să bea. Adevărata miză a prezenţei în local este epatarea. A celor din jur, dar în primul rând a partenerei.

  Pentru ca ritualul seducţiei să nu aibă nici cea mai mică fisură, nesimţitul respectă cu stricteţe tot ceea ce a văzut la televizor sau la alţi nesimţiţi mai rutinaţi. Încă din secunda când intră în local, el se îngrijeşte de impactul asupra celorlalţi. Lumea de la mese trebuie să conştientizeze vecinătatea înaltă a nesimţitului. Dacă se respectă, acesta se aşază la masă înaintea partenerei, cu un aer de plictis suveran. E un tip ocupat, cu gândurile risipite concomitent în multe direcţii, iar eticheta i se pare o tâmpenie fără margini. Cum adică, să-şi ajute prietena să se aşeze? Da' ce, singură nu poate? E schiloadă? Stă în cărucior? E coca mică? Nu poate să-şi lipească fundul de scaun fără asistenţă tehnică? Poftim situaţie. E plin pământul de ciudaţi.

  Nesimţitul tânăr îşi e dator sieşi cu o probă de consecvenţă vestimentară. Dacă înainte de intrarea în restaurant avea şapca pe cap, aşa trebuie să rămână şi la masă. În primul rând, birtul nu-i biserică, să te descoperi când îi calci pragul. În al doilea, şapca face parte din identitatea omului. Ce facem acum, i-o ştirbim de dragul unui moft? Nu-i normal. După cum este aberant să-i pretinzi nesimţitului să renunţe la ochelarii de soare pe durata mesei. Ei trebuie să-i stea în continuare pe nas, chiar dacă înăuntru e umbră şi răcoare. Ochelarii de soare purtaţi în local nu sunt doar un capriciu al mârlanului de tip nou, ci îi dau ocazia să studieze clientela de la celelalte mese fără să-şi dea nimeni seama încotro se uită. Poate că o filează pe bruneta din colţ, care ascultă confidenţele unui ins puriu şi plin de bani. Poate că s-a oprit asupra roşcatei de sub instalaţia de aer condiţionat, căreia îi cercetează decolteul cu priviri lacome. Sau poate că pur şi simplu se uită în gol. Doar am spus că avem de-a face cu un om ocupat. Cine ştie la ce afaceri complicate s-o fi gândind chiar în clipa aceea?

  Dacă acceptăm ideea că nesimţitul excelează în arta de-a fi bădăran, atunci nu avem voie să trecem peste două dintre accesoriile obligatorii pentru toţi reprezentanţii categoriei: cheile de la maşină şi telefonul mobil. Ambele trebuie scoase repede din buzunare şi aşezate pe masă. Între tacâmuri şi pahare. Nu există carte de vizită mai expresivă pentru nesimţit decât aceste obiecte mici, dar atât de importante. Ele semnalează tuturor, începând cu partenera căzută deja într-o admiraţie fără graniţe şi sfârşind cu chelnerul care ia comanda, că respiră acelaşi aer cu o persoană cu statut. Unii caraghioşi îşi ţin cheile ascunse în fundul buzunarului sau chiar – o enormitate fără margini – îşi închid mobilul cât timp mănâncă. Asta e, vorba unui politician în plină ascensiune, „sfidător la cer”. Nu-i poţi cere unui impetuos în ale nesimţirii să se convertească brusc la discreţie. E ca şi cum ai aştepta derapaje frivole din partea unui ayatollah sau alegeri libere într-o ţară condusă de o juntă militară. Mai mult, în clipa când dă semne de viaţă, mobilul trebuie lăsat să sune de trei-patru ori înainte ca nesimţitul să răspundă. E cazul să vadă şi tolomacii din jur că soneria de apel nu e un simplu zbârnâit, ci un fragment din Boccherini, Sarasate sau Brahms. Nu de alta, dar ca să ştim cum stăm la capitolul cultură generală.

  Ar fi nedrept să nu ne oprim şi la atitudinea nesimţitului faţă de persoana pe care a scos-o (deşi mai corect ar fi „a remorcat-o”) în oraş. Din capul locului, nu avem de-a face cu o propunere căreia partenera îi consimte, ci cu o somaţie fără variante de răspuns. Ceea ce aude tânăra astfel răsfăţată nu este „Vrei să mergem undeva să mâncăm?”, nici măcar „Auzi, ţie nu-ţi e foame, că eu aş cam hali”, ci „Gata, curu-n maşină şi la crăpelniţă. Hai, mai nervos, că n-am timp”. Şi la restaurant, ca de altfel peste tot pe unde se afişează în compania nesimţitului, făptura care-l însoţeşte face figură de anexă. Rostul ei rămâne pur decorativ. Şi-a păstrat câteva drepturi fundamentale – să clipească, să respire, ba chiar să comande un