– Da, zise Lordul Bracken. Gregor Clegane mi-a pustiit pământurile, mi-a măcelărit oamenii şi a lăsat Stone Hedge o ruină fumegândă. Iar acum trebuie să-mi plec genunchiul în faţa celor care l-au trimis? Pentru ce am luptat noi, dacă trebuie să revenim la ce a fost înainte?

Lordul Blackwood fu de acord, spre surpriza şi dezamăgirea lui Catelyn.

– Iar dacă facem pace cu Regele Joffrey, nu suntem, cumva, trădători pentru Regele Renly? Ce va fi dacă cerbul va triumfa în faţa leului, unde am ajunge noi?

– Indiferent ce veţi hotărî pentru voi, nu voi accepta niciodată ca rege pe un Lannister, declară Marq Piper.

– Nici eu! ţipă micul Darry. Niciodată! începură din nou strigătele. Pe Catelyn o cuprinse disperarea. Fusese atât de aproape, se gândi ea. Aproape că o ascultaseră, aproape... Însă clipa se dusese. Nu va fi pace, nici posibilitate de tămăduire, nici siguranţă. Se uită la fiul ei, îl privi pe când asculta disputele lorzilor, încruntându-se tulburat, dar fără a renunţa la războiul lui. Făgăduise că o va lua de soaţă pe una dintre fiicele lui Walder Frey, însă ea o văzu pe adevărata sa soaţă înaintea ochilor: sabia pe care o pusese pe masă.

Catelyn se gândea la fetele ei, întrebându-se dacă le va mai vedea vreodată, când Marele Jon se ridică în picioare.

– LORZII MEI! strigă el, glasul său bubuind printre grinzi. Asta-i ceea ce cred eu despre cei doi regi! Şi scuipă. Renly Baratheon nu înseamnă nimic pentru mine, nici Stannis. De ce ar trebui ei să domnească peste mine şi pentru mine, într-un jilţ de undeva din Highgarden sau Dorne? Ce ştiu ei de Zid sau de pădurea lupilor sau de Primii Oameni? Chiar şi zeii lor sunt strâmbi. Ceilalţi să-i ia pe Lannisteri, m-am săturat de ei. Îşi întinse braţul peste umăr şi trase sabia imensă, pentru ambele mâini. De ce n-am domni noi din nou? Noi cu dragonii ne-am nuntit, iar dragonii sunt morţi cu toţii! Arătă spre Robb cu sabia întinsă. Iată-l pe singurul rege pentru care-mi plec genunchiul, lorzii mei, tună el. Regele Nordului.

Şi îngenunche, lăsându-şi sabia la picioarele fiului ei.

– Am să fac pace în aceste condiţii, spuse Lordul Karstark. Îşi pot păstra castelul lor roşu şi tronul de fier dacă vor. Îşi trase din teacă sabia lungă. Regele Nordului! spuse el şi îngenunche lângă Marele Jon. Maege Mormont se ridică.

– Regele Iernii! declară ea şi-şi lăsă ghioagă ghintuită lângă săbii.

Se ridicară şi lorzii riverani, Blackwood şi Bracken şi Mallister, din Case care nu fuseseră niciodată conduse de la Winterfell; totuşi, Catelyn îi văzu ridicându-sc şi trăgându-şi săbiile, îndoindu-şi genunchii şi strigând vechile cuvinte care nu mai fuseseră auzite în ţinut de mai mult de trei sute de ani, de când Aegon Dragonul venise să unească cele Şapte Regate într-unui singur... Iar acum erau rostite din nou, răsunând în sala cea mare a tatălui ei:

– Regele Nordului!

– Regele Nordului!

– REGELE NORDULUI!

DAENERYS

Pământul era roşu şi mort, pârjolit, iar lemnul bun era greu de găsit. Jefuitorii ei se întorseseră cu vreascuri strâmbe, tufe roşietice şi iarbă maronie. Doborâră doi dintre copacii cei mai mari, tăiară crengile şi ramurile, decojiră scoarţa şi îi despicară, aşezând lemnele în careu. Centrul îl umplură cu paie, tufe şi resturi de scoarţă, cu braţe de iarbă uscată. Rakharo alese un armăsar din mica herghelie care le rămăsese; nu era nici pe aproape de roşcatul lui Khal Drogo, însă puţini cai ar fi fost. În centrul careului, Aggo îi dădu mere zbârcite şi-l doborî într-o clipă cu o lovitură de secure între ochi.

Legată de mâini şi de picioare, Mirri Maz Duur privi neliniştită din praf, cu ochii ei negri.

– Nu-i destul să ucizi un cal, îi spuse ea lui Dany. În sine, sângele nu-i nimic. Nu ai cuvintele pentru a face un farmec, nici înţelepciunea de a le găsi. Crezi că vrăjile de sânge sunt o joacă de copii? Îmi spui că sunt o maegi de parcă ar fi un blestem, însă totul nu-i decât înţelepciune. Eşti o copilă, cu ignoranţa unui copil. Indiferent ce vrei să faci, nu va merge. Dezleagă-mă şi te voi ajuta.

– M-am săturat de zbieretele acestei maegi, îi spuse Dany lui Jhogo.

El puse biciul pe ea şi preoteasa tăcu. Peste hoitul calului construiră un podium din buşteni retezaţi; trunchiurile copacilor mai mici şi crengile celor mai mari, cele mai groase pe care le găsiseră. Aşezară lemnele de la est la vest, de la răsărit spre apus. Pe podium, adunară averea lui Kbal Drogo: cortul mare, vestele sale pictate, şeile şi hamurile, biciul pe care i-l dăduse tatăl lui când ajunsese la vârsta bărbăţiei, arakh-ul pe care-l folosise ca să-i taie pe Khal Ogo şi pe fiul acestuia, mândreţea de arc din os de dragon. Aggo ar fi pus şi toate armele pe care i le dăduseră ei ca dar de nuntă călăreţii de sânge ai lui Drogo, însă ea-i interzise.

– Acestea-s ale mele, îi spuse ea, şi am de gând să le păstrez.

Un alt strat de crengi fu aşezat peste averea khal-ului, iar deasupra lor risipiră braţe întregi de frunze uscate, Ser Jorah Mormont o trase lângă el când soarele se târî spre zenit.

– Prinţesă..., începu el.

– De ce-mi spui aşa? îl provocă Dany. Fratele meu, Viserys, a fost regele tău, nu-i aşa?

– A fost, doamna mea.

– Viserys e mort. Sunt moştenitoarea lui, ultimul vlăstar al Casei Targaryen. Orice a avut el este acum al meu.

– Regina... mea, spuse Ser Jorah, căzând într-un genunchi. Sabia mea, care a fost a lui, este acum a voastră, Daenerys. Şi inima mea la fel, ea nu a aparţinut niciodată fratelui vostru. Eu sunt doar un cavaler, nu am nimic să vă ofer, decât exilul, însă vă implor, ascultaţi-mă. Lăsaţi-l pe Khal Drogo să plece. Nu veţi fi singură. Vă promit asta, nici un bărbat nu vă duce la Vaes Dothrak decât dacă veţi vrea asta. Nu trebuie să intraţi în dosh khaleen.