gros, Dothrakii se dădură înapoi, tuşind. Pale uriaşe de foc portocaliu se unduiau ca flamurile în vântul infernal, buştenii şuierând şi pocnind, scântei strălucitoare se ridicau pe coama fumului pentru a pluti departe, în noapte, precum licuricii nou-născuţi. Căldura bătea aerul cu aripile sale uriaşe, roşii, alungându-i pe Dothraki înapoi, gonindu-l chiar şi pe Mormont, însă Dany rămase pe loc. Era sânge din sânge de dragon, iar focul era în ea.

Simţise acest lucru cu mult timp în urmă, se gândi ea, apropiindu-se cu un pas de învolburarea de flăcări, însă vatra nu-i fusese suficientă. Focul se zbătea înaintea ei precum femeile care dansaseră la nunta ei, răsucindu-se şi cântând şi întorcându-şi voalurile portocalii, galbene şi purpurii, înspăimântătoare la privit, totuşi plăcute, atât de plăcute, vii în căldura lor. Dany îşi deschise braţele spre ele, iar pielea ei se înroşi, strălucind. Şi asta-i tot o nunta, se gândi ea. Mirri Maz Duur tăcuse. Preoteasa o crezuse o copilă, însă copiii cresc şi învaţă.

Încă un pas şi Dany simţi căldura nisipului pe tălpile ei, chiar şi prin sandale. Transpiraţia îi curgea pe coapse şi între sâni, şiroindu-i pe obraji, acolo unde i se prelinseseră, cândva, lacrimile. Ser Jorah striga în spatele ei, însă el nu mai conta, doar focul mai însemna ceva. Flăcările erau aşa de frumoase, cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse vreodată, fiecare un vrăjitor înveşmântat în galben şi oranj şi purpuriu, în mantii lungi, fumurii. Zări lei de foc vineţii şi şerpi galbeni şi inorogi de un albastru-deschis; văzu peşti şi vulpi şi monştri, lupi şi păsări strălucitoare şi copaci înfloriţi, fiecare mai frumos decât cei dinaintea lui. Văzu un cal, un armăsar măreţ, cenuşiu, din fum, coama sa curgând într-un nimb de flacără albastră. Da, dragostea mea, soarele şi stelele mele, da, încalecă acum, călăreşte acum.

Vesta sa începu să fumege, aşa că Dany o scutură de pe ea şi o lăsă să cadă la pământ. Pielea pictată izbucni dintr-odată în flăcări când ea se trase mai aproape de foc, cu sânii dezgoliţi, şiroaie de lapte curgând din sfârcurile ei roşii şi umflate. Acum, se gândi ea, acum, şi pentru o clipă îl zări pe Khal Drogo înaintea ei, călare pe armăsarul fumuriu, cu un bici de flăcări în mână. Îi zâmbi, iar biciul şerpui spre rug, şuierând.

Auzi o pocnitură, zgomotul pietrei sfărâmate. Podiumul din lemn, tufe şi iarbă începu să se îndoaie şi să se prăbuşească în el însuşi. Bucăţi de lemn arzând alunecară spre ea, iar Dany fu împroşcată cu cenuşă şi scântei. Şi atunci căzu pe pământ altceva, săltând şi rostogolindu-se, pentru a se opri la picioarele ei; o bucată de piatră ovală, palidă, cu vinişoare aurii, spartă şi fumegândă. Mugetul umplu lumea, dar firav sub şuierul focului, Dany auzi femeile ţipând şi copii strigând, uimiţi.

Numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă.

Apoi se auzi al doilea pocnet, tare şi ascuţit, ca un tunet, fumul tremură şi se învolbură în jurul ei, iar rugul se strâmbă, buştenii explodară când focul le atinse inimile secrete. Auzi urletele cailor înspăimântaţi şi glasurile pe care Dothrakii le înălţaseră în strigăte de frică şi teroare, iar Ser Jorah o chema pe nume şi blestema. Nu, ar fi vrut ea să-i strige, nu, bunule cavaler, nu te teme pentru mine. Focul este al meu. Sunt Daenerys Stormborn, fiica dragonilor, mireasa dragonilor, mama dragonilor, nu vezi? Nu VEZI? Cu un muget de foc şi fum care ajunsese la zece metri în văzduh, rugul se prăbuşi şi se risipi în jurul ei. Fără teamă, Dany păşi înainte, în furtuna de foc, strigându-şi copiii. Cea de-a treia pocnitura fu mai zgomotoasă şi mai ascuţită, de parcă întreaga lume ar fi crăpat.

Când focul muri în cele din urmă, iar pământul se răci suficient de mult încât să se poată păşi pe el, Ser Jorah Mormont o găsi în mijlocul cenuşii, înconjurată de buşteni înnegriţi şi tăciuni aprinşi, bucăţi de oase de bărbat, de femeie şi de armăsar. Era goală, acoperită cu funingine, cu hainele transformate în cenuşă, iar frumosul ei păr era ars... dar era nevătămată.

Dragonul auriu sugea de la sânul ei stâng, iar cel verde cu arămiu de la cel drept. Braţele ei îi ţineau aproape. Fiara neagră cu purpuriu îi acoperea umerii, gâtul ei lung şi şerpuitor încolăcindu-i-se sub bărbie. Când îl văzu pe Jorah, îşi ridică botul şi-l privi cu ochii roşii precum cărbunii aprinşi.

Fără nici un cuvânt, cavalerul căzu în genunchi. Bărbaţii din khas-ul ei veneau în urma lui. Jhogo fu primul care-şi lăsă arakh-ul la picioarele ei.

– Sânge din sângele meu, murmură el, împingându-şi faţa pe pământul fumegând.

– Sânge din sângele meu, îl auzi pe Aggo repetând.

– Sânge din sângele meu, strigă şi Rakharo. După ei veniră slujnicele ei, iar apoi alţii şi alţii, toţi Dothrakii, bărbaţi şi femei şi copii, iar Dany nu trebui decât să privească spre ochii lor pentru a şti că erau ai ei de acum înainte, astăzi, mâine şi pentru totdeauna, ai ei, aşa cum nu fuseseră niciodată ai lui Drogo.

Când Daenerys Targaryen se ridică în picioare, cel negru şuieră, un fum alb ieşind din gura şi din nările sale. Ceilalţi doi se retraseră de la sânii ei şi-şi alăturară glasurile chemării, iar aripi transparente se deschiseră şi se zbătură în aer; pentru prima oară de cinci sute de ani, noaptea se animă de muzica dragonilor.

ANEXĂ

Casele

 

CASA BARATHEON

 

Cea mai tânără dintre Marile Case, apărută în timpul Războaielor de Cucerire. Despre fondatorul ei, Orys Baratheon, se zvonea că ar fi fost fratele bastard al lui Aegon Dragonul. Orys a avansat în rang până când a devenit unul dintre cei mai aprigi comandanţi ai lui Aegon. Când l-a înfrânt şi ucis pe Argilac cel Arogant, ultimul dintre Regii Furtunii, Aegon l-a răsplătit dându-i castelul acestuia, pământurile şi pe fiica lui. Orys a luat fata în căsătorie, a adoptat steagul, însemnele şi deviza familiei ei. Blazonul Casei Baratheon este un cerb încoronat, negru pe fond auriu. Deviza de pe blazon este A noastră este furia.

 

REGELE ROBERT BARATHEON, Primul pe Numele Său,

• soţia