simţind greutatea lui, amintindu-şi de prima dată când îl atinsese, de noaptea de după nuntă. Părul lui nu fusese tăiat niciodată. Câţi bărbaţi mureau, oare, cu părul netăiat? Îşi îngropa faţa în el şi inhala aroma grea a uleiurilor. Mirosea ca iarba şi ca pământul cald, ca fumul şi sămânţa bărbătească, a cai. Mirosea ca Drogo. Iartă-mă, soare al vieţii mele, se gândi ea. Iartă-mă pentru ce am făcut şi trebuie să fac. Am plătit preţul, steaua mea, dar a fost prea mare, prea mare...

Dany îi împleti părul, îi strecură inelele de argint în mustaţă şi-i atârnă clopoţeii, unul câte unul. Erau atât de mulţi, din aur, argint şi bronz. Clopoţei, pentru ca duşmanii să-l audă venind şi să-şi piardă puterile de frică, îi puse jambierele şi cizmele înalte, încingându-l cu centura grea de medalioane din aur şi argint. Peste pieptul lui brăzdat de cicatrici aşeză o vestă pictată, veche şi decolorată, cea pe care Drogo o preţuise cel mai mult. Pentru ea însăşi, alese pantaloni largi din mătase, sandale care se închideau cu şireturi până la jumătatea piciorului şi o vestă ca a lui Drogo.

Soarele apunea când îi chemă pe cei care trebuia să-i ducă trupul până la rug. Dothrakii priveau în tăcere cum Jhogo şi Aggo îl scoaseră din cort. Dany păşea în urma lor. Îl lăsară jos, pe perne şi mătăsuri, cu capul spre Mama Munţilor, spre nord-est.

– Ulei, porunci ea, iar ei aduseră borcane şi le goliră peste rug, înmuind mătăsurile şi tufele şi mormanele de iarbă uscată, până când uleiul picură pe sub buşteni şi aerul fu plin de mireasma lui.

– Aduceţi-mi ouăle, porunci Dany slujnicelor ei. Ceva din glasul ei le făcu să alerge.

Ser Jorah o luă de mână.

– Regina mea, lui Drogo nu-i vor folosi ouăle de dragon pe tărâmurile nopţii. Ar fi mai bine să le vindeţi în Asshai. Vindeţi unul şi puteţi cumpăra o corabie care să ne ducă înapoi în Oraşele Libere. Vindeţi-le pe toate trei şi veţi o femeie bogată până la sfârşitul zilelor voastre.

– Nu mi-au fost date ca să le vând, îi spuse Dany. Se urcă singură pe rug pentru a pune ouăle în jurul soarelui şi stelelor ei. Cel negru lângă inimă, sub braţ. Cel verde lângă cap, cu pletele înconjurându-l. Cel auriu între picioare. Când îl sărută pentru ultima dată, Dany putu simţi gustul dulce al uleiurilor pe buzele lui.

Când coborî de pe rug, o văzu pe Mirri Maz Duur privind-o.

– Eşti nebună, spuse preoteasa cu glas răguşit.

– E mare distanţa dintre nebunie şi înţelepciune? întrebă Dany. Ser Jorah, ia-o pe această maegi şi leag-o de rug.

– De... Regina mea, nu, ascultă-mă...

– Fă cum ţi-am spus. Încă mai ezita, până ce furia ei izbucni. Ai jurat să mi te supui, orice s-ar întâmpla. Rakharo, ajută-l.

Preoteasa nu ţipă când o traseră spre rugul lui Khal Drogo şi o legară de el. Dany turnă ea însăşi ulei peste capul femeii.

– Îţi mulţumesc, Mirri Maz Duur, spuse ea, pentru lecţiile pe care mi le-ai dat.

– Nu mă vei auzi ţipând, răspunse Mirri pe când uleiul şiroia prin părul ei şi-i îmbiba hainele.

– Ba da, spuse Dany, însă nu ţipetele tale le vreau, ci viaţa ta. Îmi amintesc ce mi-ai spus. Numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă.

Mirri Maz Duur deschise gura, însă nu spuse nimic. Pe când se dădu la o parte, Dany văzu că dispreţul dispăruse din ochii negri, adânciţi, ai lui maegi; în locul lui era ceva ce semăna a frică. Nu mai avea nimic de făcut, decât să privească soarele şi să aştepte prima stea.

Când un stăpân al cailor moare, calul lui este sacrificat împreună cu el, astfel ca el să călărească mândru în ţinuturile nopţii. Trupurile sunt arse sub cerul deschis, iar khal-ul se ridică pe armăsarul său pentru a-şi lua locul printre stele. Cu cât mai aprig a ars omul în viaţă, cu atât mai tare va străluci steaua în beznă.

Jhogo o zări pe prima.

– Acolo, spuse el cu vocea şoptită. Dany privi şi o văzu, ivindu-se jos pe cerul dinspre răsărit. Prima stea era o cometă, arzând roşie. Roşie ca sângele; roşie ca focul: coada dragonului. Nici n-ar fi putut cere un semn mai puternic.

Dany luă torţa din mâna lui Aggo şi o înfipse între buşteni. Uleiul luă foc imediat, iar tufele şi iarba uscată, o clipă mai târziu. Flăcări firave urcară pe lemn ca nişte şoareci iuţi, roşii, alunecând pe ulei şi sărind din scoarţă spre crengi şi frunze. O dogoare tot mai puternică răbufni spre faţa ei, moale şi bruscă, precum răsuflarea unui îndrăgostit, însă în câteva clipe devenise mult prea puternică pentru a fi îndurată. Dany se dădu înapoi. Lemnul pocnea, din ce în ce mai tare. Mirri Maz Duur începu să cânte cu o voce ascuţită şi modulată. Flăcările se învolburau şi se zbăteau, năpustindu-se spre platformă. Apusul tremura de parcă aerul însuşi se lichefiase din cauza căldurii. Dany auzi buştenii crăpând şi pocnind. Focul o înghiţi pe Mirri Maz Duur. Cântecul ei crescu în intensitate, devenind mai ascuţit... apoi se poticni, încă o dată şi încă o dată, transformându-se într-un urlet înfiorător, intens şi plin de durere.

Iar acum flăcările ajunseră la Drogo, înconjurându-l. Hainele lui luară foc, iar pentru o clipă, khal-ul fu înveşmântat în limbi de mătase portocalie şi fuioare de fum, cenuşiu şi uleios. Buzele lui Dany se despărţiră şi se pomeni ţinându-şi răsuflarea. O parte din ea ar fi vrut să se ducă după el, aşa cum se temuse Ser Jorah, să se grăbească în flăcări pentru a cere iertarea lui şi pentru a-l primi în ea pentru ultima dată, focul topind carnea de pe oasele lor până ce vor fi doar unul, pentru totdeauna.

Putea simţi mirosul de carne arsă, deloc altfel decât cel al cărnii de cal prăjindu-se deasupra vetrei. Rugul mugea în bezna tot mai adâncă precum o fiară uriaşă, înghiţind sunetele tot mai slabe ale ţipetelor lui Mirri Maz Duur şi trimiţând în sus limbi lungi de foc pentru a linge pântecul nopţii. Pe măsură ce fumul deveni tot mai