încât în cel din stânga încăpea ușor biroul de informații, iar în cel din dreapta se afla culoarul de trecere. Deschise ușa. Bătrânul Vahterâci, străvechiul păzitor al științei, moțăia în spatele biroului.

— Bună seara! îl salută Krivoșein.

— Bună seara, Valentin Vasilievici! răspunse Vahterâci, fără vreo intenție de a-i controla permisul. Cei de la control se obișnuiseră cu vizitele la orice oră din zi sau noapte ale șefului laboratorului noilor sisteme.

După ce intră în parc, Krivoșein, privi în urma sa. Lunganul cu fulgarin se învârtea în preajma porții. „Asta e, mititelule, gândi Krivoșein satisfăcut. Sistemul permiselor se justifică întrutotul”.

Ferestrele clădirii nu erau luminate. Lângă ușă, în întuneric, se zărea vârful roșu al unei țigări. Krivoșein se așeză sub copaci, se uită atent într-acolo și desluși pe fondul cerului înstelat un chipiu de uniformă. „Nu, pentru astăzi mi-am luat porția de miliție. Îmi ajunge. Trebuie să mă duc acasă” își spuse el, apoi râse și o porni „acasă la el”.

O luă în direcția porții, dar își aduse aminte de omul cu fulgarin și se opri locului. „Eh, asta n-ar fi conform regulilor, ca cel urmărit să vină în întâmpinarea urmăritorului. Lasă-l să mai muncească”. Krivoșein o apucă spre capătul opus al parcului, acolo unde ramurile bătrânului stejar se aplecau peste lănciile de fontă ale gardului. De pe o cracă sări pe trotuar și o porni spre cartierul academicienilor.

„Totuși, ce i s-o fi întâmplat? Și cine o fi acest tânăr care m-a întâmpinat la aeroport? M-a derutat telegrama. L-am luat drept Valentin! De fapt seamănă, și încă foarte mult. Nu cumva?… E clar că Valea n-a stat anul ăsta cu brațele încrucișate. Păcat că n-am corespondat. Oameni meschini, ah, ce meschini am fost. Fiecare s-a străduit să demonstreze că se va descurca fără celălalt, urmărind să-l uimească după un an, la reîntâlnire, cu rezultatele obținute! Obținute de el! Păi sigur, forma superioară de proprietate… Uite că am uimit pe dracu! Datorită meschinăriei compromitem o cauză măreață. Prin meschinărie, nesăbuință, frică… Nu trebuia s-o luăm razna în direcții diferite, ci chiar de la început să atragem alături de noi oameni valoroși, adevărați, ca Vano Alexandrovici, de pildă. Da, dar pe atunci nu-l cunoșteam, iar acum, cum să încerc să-l atrag, când trece ca o vijelie pe lângă mine și mă privește ca pe un diavol…”

…Totul s-a întâmplat într-o primăvară, la sfârșitul lunii martie. Krivoșein abia începuse să-și dirijeze propriul său metabolism. Preocupat de propria sa persoană, el nici nu băgase de seamă primele semne ale primăverii, până când aceasta i-a atras singură atenția asupra ei. De pe acoperișul clădirii cu cinci etaje a sectorului de chimie un țurțure de gheață, de vreo cincisprezece kilograme, era cât pe-aci să-i cadă în cap. Dacă țurțurele ar fi căzut cu un centimetru mai spre stânga, s-ar fi terminat cu experiențele asupra metabolismului său, ca și cu organismul propriu-zis, de altfel. Dar țurțurele i-a sfârtecat doar urechea dreaptă, i-a fracturat clavicula și l-a doborât la pământ.

— Nenorocire! Of, ce nenorocire!.. auzi vocea lui Androsiașvili, când își veni în fire. Acesta stătea în genunchi, aplecat deasupra lui, pipăindu-i capul și deschizându-i paltonul la piept. Am să-l omor pe administratorul ăsta care nu curăță zăpada de pe acoperișuri! și el agită pumnul furios. Ai să poți merge? întrebă apoi și-l ajută pe Krivoșein să se ridice în picioare. Nu-i nimic, capul e relativ întreg, clavicula se va suda în vreo două săptămâni. Putea să fie mai rău… Țin-te bine, am să te duc la policlinică.

— Vă mulțumesc, Vano Alexandrovici, am să pot merge și singur, răspunse el cât mai vesel cu putință, deși capul îi vâjâia, ba chiar schiță și un zâmbet. Am să ajung, e aproape…

Și o porni repede, aproape alergând.

Reuși de îndată să oprească sângele care-i curgea din ureche. Dar brațul drept îi atârna ca o cârpă.

— Am să le telefonez să pregătească mașina electrică de sudură! strigă profesorul în urma lui. Poate că o să-ți coase urechea!

Odată ajuns în odaia sa, Krivoșein prinse, în fața oglinzii, cele două jumătăți de ureche sfârtecate cu bandă de lipit și șterse cu un tampon de vată sângele închegat. Cu asta o scoase repede la capăt. După numai zece minute pe locul rupturii rămăsese doar o cicatrice de culoare roz și câteva picături de ser sanguin. După o jumătate de oră dispăru și cicatricea. Dar pentru a-și suda clavicula fracturată a trebuit să stea toată seara culcat în pat și, concentrându-și voința, să comande vaselor, glandelor, mușchilor.

Dimineața se hotărî să se ducă la cursul lui Androsiașvili. Venise în amfiteatru mai devreme, ca să ocupe un loc mai depărtat, mai ferit privirilor. Și totuși nu reuși să-l evite pe profesor. Acesta tocmai le dădea indicații studenților unde să atârne planșele. Krivoșein încercă să se fofileze, dar era prea târziu.

— Ce cauți aici? De ce nu ești la clini… Vano Alexandrovici se întrerupse brusc, fără să-și ia ochii de la urechea aspirantului și de la brațul drept cu care acesta strângea caietul la piept. Ce înseamnă asta?

— Dumneavoastră spuneați ceva despre zeci de milioane de ani, Vano Alexandrovici, nu se putu reține Krivoșein să nu facă pe grozavul. Totuși, se poate și fără „repetare”.

— Prin urmare… Reușește?! articulă Androsiașvili. Cum?

Krivoșein își mușcă buza.

— M-m-m… mai târziu, Vano Alexandrovici, mormăi el stângaci. Eu însumi trebuie să mă lămuresc mai întâi de toate astea…

— Dumneata însuți? Profesorul ridică din sprâncene. Nu vrei să-mi povestești? Chipul lui se întunecă. Bine, cum dorești… Te rog să mă scuzi! și se înapoie la masa de lucru.

Începând din ziua aceea el îi răspundea aspirantului la salut cu o politețe glacială, dar nu intra în vorbă cu el. Iar Krivoșein, ca să nu-l mustre prea tare conștiința, se cufundă în experiențele asupra propriei sale persoane. Într-adevăr, avea încă multe de lămurit…

„Parcă eu n-am dorit să le vorbesc tuturor despre descoperirea mea, să văd interesul arzător care se stârnește, să trăiesc momentele de încântare, de glorie… se justifica Krivoșein față de el însuși și față de nevăzutul Androsiașvili,