în timp ce pășea pe aleea cu castani. Pentru că, spre deosebire de psihopați, eu aș fi putut explica totul… E adevărat, la alți oameni chestiile astea nu sunt deocamdată aplicabile. Ei nu au constituția necesară. Mai important decât toate însă e faptul că posibilitatea a fost demonstrată, că există o cunoaștere a ei… Da, chiar dacă descoperirea s-ar limita numai la faptul că poți să-ți vindeci singur rănile, fracturile, să nimicești bolile dinăuntrul tău! Tocmai asta e nenorocirea că natura nu furnizează niciodată exact atât cât e nevoie pentru binele oamenilor, ci totdeauna sau mai mult, sau mai puțin. Eu am căpătat mai mult… Probabil că eu aș fi putut să mă transform și într-un animal. Un animal care să nu semene de loc cu cele ce trăiesc pe Pământ… Asta se poate. Totul se poate. Tocmai asta mă înspăimântă”. Krivoșein oftă din adâncul sufletului.

…Fereastra și ușa cu geam de la balconul etajului cinci păreau ușor luminate, ca și cum acolo ar arde o lampă de birou. „Înseamnă că e acasă?!” Krivoșein urcă scările. În fața ușii apartamentului se scotoci din obișnuință prin buzunare, dar își aduse aminte că a aruncat cheia încă acum un an. Se blagoslovi cu o înjurătură. Își închipui ce efect ar fi avut o intrare neașteptată: „Actele dumneavoastră, cetățene!” Ca și în trecut, nu exista o sonerie, așa că a trebuit să bată la ușă.

Drept răspuns se auziră niște pași ușori și repezi, Inima începu să-i bată mai repede. Broasca țăcăni și… în fața lui, în antreu, stătea Lena.

— Oh, Valea, ești întreg, sănătos! Ea îi cuprinse gâtul cu palmele calde, îl examină dintr-o privire, îi mângâie părul, se lipi de el și începu să plângă. Valea, dragul meu… Și eu care credeam… Aici se vorbesc atâtea… Se spun atâtea! Sun la tine la laborator — nu răspunde nimeni… Sun la institut și întreb despre tine, unde ești, ce-i cu tine? Mi se închide telefonul… Vin aici, nu te găsesc… Mai târziu am aflat cum că tu… O înecă plânsul. Apoi furioasă: prostii!

— Ei hai, Len, lasă nu trebuie… Ce-i cu tine? Krivoșein simți o dorință puternică s-o strângă la piept. Abia se putu stăpâni.

Ca și cum n-ar mai fi existat nimic. Nici descoperirea nr. 1, nici un an de muncă încordată și nebunească la Moscova, unde alungase din el tot trecutul… Nu o dată Krivoșein — pentru liniștea sa sufletească — hotărâse să alunge din amintire și chipul Lenei. Știa cum se face asta: trimiți în scoarța cerebrală o cantitate de sânge cu un conținut ridicat de glucoză, provoci oxidarea unei anumite zone și informația s-a șters pentru totdeauna din celulele nervoase. Dar n-a vrut s-o facă… Sau n-a putut? „A dori” și „a putea” — cum să delimitezi asta în tine însuți? Și iată că acum pe umărul lui plânge Lena, iubita, plânge pentru că e îngrijorată de soarta sa. Trebuie s-o liniștească:

— Încetează, Lena. După cum vezi, totul e în regulă. Ea se uită atent la el. În ochii umezi se putea citi o bucurie ușor umbrită de un sentiment de vinovăție.

— Val… nu ești supărat pe mine, nu? Ți-am spus atunci atâtea lucruri… Nici nu știu bine ce anume. Ca o proastă! Te-ai simțit jignit, da? Și eu mi-am zis că… Totul s-a terminat. Dar când am aflat că ți s-a întâmplat ceva rău… Ea ridică din sprâncene, n-am mai putut. Am venit fuga aici, vezi… Uită, te rog, da? Să uităm totul, da?

— Da, spuse din toată inima Krivoșein. Hai în casă.

— Oh, Valea, tu nu-ți dai seama cum m-am speriat. Tot îl mai ținea de umeri, ca și cum i-ar fi fost teamă că-l pierde din nou. Și anchetatorul ăsta, și tot felul de întrebări!

— Te-a chemat și pe tine?

— Da.

— Aha, păi sigur: „cherchez la femme”!

Intrară amândoi în cameră. Totul rămăsese ca în trecut: o canapea cenușie, biroul ieftin, două scaune, un dulap-bibliotecă, cu reviste îngrămădite deasupra, până în tavan, un șifonier cu oglinda prinsă într-o parte… În colț, lângă ușă, două haltere mici, puse în cruce, una peste alta.

— Așteptându-te, am dereticat puțin pe aici. Se adunase la praf. Ușa de la balcon trebuie bine închisă, la plecare… Lena se apropie din nou de el. Val, ce s-a întâmplat de fapt?

„Dacă ar ști!” oftă Krivoșein în gând.

— Nimic îngrijorător. Dar s-a făcut mult zgomot…

— Dar ce vrea miliția?

— Miliția? Păi… au chemat-o, și atunci a venit. Dacă ar fi chemat pompierii, ar fi venit și pompierii.

— Oh, Valea… Ea își puse mâinile pe umerii lui Krivoșein și-și încreți nasul ca o fetișcană. De ce ești tu așa?

— Cum sunt? întrebă el, simțind că își pierde mințile.

— Păi, așa… Deși om în toată firea, parcă, și totuși neserios. Și eu, când sunt cu tine, devin o fetișcană în toată puterea cuvântului… Val, dar unde e Viktor, ce-i cu el? Spune-mi. Ochii i se măriră speriați. E adevărat că ar fi spion?

— Viktor? Ce fel de Viktor?

— Dar ce-i cu tine? Vitea Kraveț, laborantul tău, nepot de gradul trei.

— Nepot… Laborant… Krivoșein se pierdu pentru o clipă. Aha, înțeleg! Deci despre asta e vorba…

Lena își împreună palmele cu zgomot.

— Valea, ce-i cu tine? Nu vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat la voi, acolo?

— Iartă-mă, Lena… Am avut un moment de zăpăceală. Dar desigur, Petea, adică Viktor Kraveț, primul meu laborant, nepot de gradul trei… E un tânăr foarte simpatic, cum să nu… Ea îl privea într-una cu ochii mari deschiși. Nu te mira, Lena, e doar o pierdere temporară a memoriei… Așa se întâmplă întotdeauna după… După un șoc electric. O să treacă, nu-i nimic grav… Deci, spui că s-a și răspândit zvonul că e spion? Ah, această Academie de științe!

— Prin urmare e adevărat că la tine în laborator s-a produs o… catastrofă?! Dar de ce, de ce îmi ascunzi mie totul? S-ar fi putut să te… Ea își acoperi fața cu mâinile. Nu!

— Încetează, pentru Dumnezeu! spuse enervat Krivoșein. Se îndepărtă de ea și se așeză pe un scaun. S-ar