fi putut — nu s-ar fi putut, s-a întâmplat — nu s-a întâmplat! După cum vezi totul e în regulă, („aș vrea eu ca totul să fie chiar așa!”) Nu pot să povestesc nimic până nu mă dumiresc cum trebuie… Și, în general — el se hotărî să treacă la atac — de ce suferi atât? Ei, un Krivoșein mai mult sau unul mai puțin pe lume — mare nenorocire! Ești tânără, frumoasă, copii n-ai… Ai să-ți găsești un altul, mai bun decât o gloabă bătrână ca mine. Dacă ar fi să-l luăm chiar pe acest Petea… Viktor Kraveț… N-ați fi o pereche potrivită?

— Iar începi cu asta? Ea zâmbi, veni în spatele lui și îi luă capul, strângându-l la pieptul ei. Ce tot îi dai zor mereu cu Vitea și iar Vitea? N-am eu nevoie de el. Chiar dacă ar fi poleit cu aur. El nu e ca tine, înțelegi? Și gata. Și nici ceilalți nu sunt ca tine. Eu o știu asta foarte bine.

— Hm?! Krivoșein se îndreptă.

— Ce „hm”, ce „hm”! Prostule, gelosule! Doar nu-ți închipui că am stat toate serile acasă, ca o călugăriță. Am fost invitată, mi s-a făcut curte, mi s-a vorbit de intenții serioase… Știi, totuși, parcă nici unul nu-i așa cum ar trebui! jubila ea. Nu sunt ca tine — și gata! Până la urmă tot la tine aș fi venit…

Krivoșein simțea în ceafă căldura trupului ei, simțea palmele ei moi pe ochii săi și fu cuprins de o fericire, ce nu se putea compara cu nimic. „Să tot stai așa, să stai mereu. E ca și cum ai fi venit obosit de la lucru. Și ea e aici… Și nu s-a întâmplat nimic deosebit… Cum nu s-a întâmplat nimic? El se încordă. S-a întâmplat! Aici, la ei, s-a petrecut ceva serios. Iar eu stau să-i fur mângâierile!”

El se desprinse și se ridică în picioare.

— Bine, Len. Te rog să mă scuzi, dar n-am să te conduc. Mai stau puțin și mă culc. Nu prea mă simt bine după… După această încurcătură.

— Atunci să rămân?

Suna pe jumătate a întrebare, pe jumătate a răspuns. Pentru o clipă Krivoșein fu cuprins de o gelozie turbată. „Să rămân?” întreba ea — și celălalt, se înțelege, era de acord. Sau îi spunea chiar el: „Rămâi astăzi aci”. Și ea rămânea…

— Nu, Len, du-te acasă, și el zâmbi strâmb.

— Deci tot mai ești supărat pentru chestia aia, da? Îl privi cu reproș și se întristă. Ești un prost, Valea! Un mare prost! Se întoarse spre ușă.

Krivoșein rămase în mijlocul camerei și asculta. Broasca țăcăni în închizătoare, apoi se auziră tocurile Lenei pe scară… Pocni și ușa de la intrare… Pași repezi și ușori răsunară pe asfalt. El se repezi în balcon, ca s-o cheme îndărăt, dar briza serii îl dezmetici. „Ia te uită, doar am văzut-o și m-am topit! Interesant. Ce i-o fi spus ea atunci? În sfârșit, la dracu cu frământările astea de anul trecut! Se înapoie în cameră. Trebuie să mă lămuresc despre ce-i vorba… Stop! Trebuie că are un jurnal. Sigur că da!”

Krivoșein începu să tragă sertarele biroului. Arunca pe jos reviste, dosare, mape, bibliorafturi, cerceta în fugă caietele… „Nu e ăsta, nici ăsta”… Pe fundul sertarului de jos zări o rolă de magnetofon, plină cam pe un sfert cu bandă; pentru o clipă uită ce căutase. Luă de pe dulap magnetofonul portativ, șterse praful de pe el, puse rola, apăsă pe butonul de redare.

După un scurt șuierat se auzi în difuzorul magnetofonului o voce puțin răgușită, pronunțând neglijent terminațiile cuvintelor:

— Pe baza dreptului primilor descoperitori — ne luăm răspunderea pentru cercetarea și utilizarea descoperirii sub denumirea…

— … „Sinteza biologică artificială a informației”, interveni cu importanță o altă voce (semănând exact cu prima). Nu e prea frumos spus, dar, în schimb, e corect.

— Merge… „Sinteza biologică artificială a informației”. Noi ne dăm seama că această descoperire este legată direct de viața omului, așa cum n-a fost niciuna din descoperirile de până acum. Ea poate deveni o primejdie uriașă, sau o fericire pentru omenirea întreagă. Ne luăm obligația să facem tot ce stă în puterile noastre pentru a aplica această descoperire la îmbunătățirea vieții oamenilor…

— Ne angajăm că până când nu vom cerceta toate posibilitățile descoperirii…

— … și până când n-o să ne fie clar cum s-o utilizăm spre binele oamenilor, cu o absolută siguranță…

— … să n-o transferăm în alte mâini…

— … și să nu publicăm nici o informație despre ea.

Krivoșein asculta cu ochii aproape închiși. Se transportase parcă în noaptea aceea de mai, când făcuseră acest jurământ.

— Jurăm să nu dezvăluim nimic despre descoperirea noastră, nici pentru bunăstare, nici pentru glorie, nici pentru nemurire, până când nu vom fi siguri că nu poate fi folosită împotriva oamenilor. Mai curând vom distruge toată munca noastră, decât să admitem acest lucru.

— Jurăm! rostiră amândouă vocile în cor, dar puțin decalate. Banda se termină.

Tare flecăreți mai eram pe atunci… Așadar, jurnalul trebuie să fie pe-aproape. Krivoșein se apucă din nou să scotocească prin birou și, după câteva clipe, ținea în mână un caiet cu coperte galbene, cartonat, mare și gros cât o carte. Pe copertă nu era scris nimic. Totuși Krivoșein se convinse îndată că a găsit ceea ce căuta. Cu un an în urmă, când sosise la Moscova, își cumpărase un caiet exact la fel, cu coperte galbene, ca să-și țină jurnalul.

Se așeză la birou, își aranjă lampa cât mai comod, aprinse o țigară și deschise caietul.

PARTEA A DOUA

DESCOPERIREA EULUI

Capitolul 1

Întâmplarea vine în întâmpinarea celui ce n-o caută orbește.

D. GRANIN: Căutătorii

(Despre un om de rând care a înfăptuit multe)

„22 mai. Astăzi l-am condus la tren. La restaurantul gării lumea ne privea curioasă. Eram doi bărbați gemeni. Eu m-am simțit stânjenit. Lui nu-i păsa de nimeni și de nimic.

— Îți aduci aminte, cu cincisprezece ani în urmă eu… de fapt, tu, ai plecat să-ți dai examenele la Institutul de fizică și tehnică? Totul era