se înece. Și aia se uita la el cum se zbate și hi-hi-hi, ha-ha-ha, rîdea, închipuiți-vă, dom’ profesor, uite-așa, ha-ha, cu gura pînă la urechi. (’tu-i gura mă-sii dacă n-o apucam de picior și o țineam cu capul în apă pînă începea să scoată bolboci!) A, dar n-ajunge!”

Se opri din povestit și exclamă cu multă milă pentru noi doi, uitîndu-se la halbele goale dinaintea noastră: „Și nu mai putem să bem și noi cîte una?” „Ba da”, zisei… Apoi: „Noroc, dom’ profesor!” și continuă: „Se face iarnă. Mă duc, zice fetișcana, să schiez. Nu zice, nu întreabă, mă, bleandă, tu știi să schiezi? Hai cu mine! Dacă știi e-n regulă, dacă nu, cumpără-ți schiuri și te învăț eu. Nu! Și ăsta, nătărău, gelos (dar gelos pe cine?), merg și eu, zice. Și pornesc ei spre Tîmpa și gagica îi dă schiurile să i le ducă în spinare. Ajung ei sus (era într-o duminică), iau masa la cabană și după-masă începe ea niște piruete așa, niște cristianisme și el se uită și stă pe-aproape de ea să-i admire silueta zveltă. Ei, și după un timp se satură ea de figurile pe care le făcea și hai să ne întoarcem. Și a luat-o spre coborîre, pe serpentinele alea, dar nu, zice; cobor un pic și te-aștept, i-a dat drumul în viteză, adio, Bacaloglu, Addio del passato[1]. Besmeticul însă a luat-o la goană după ea. Cum venea de se încolăceau serpentinele alea, ea îl vede, așa, de jos în sus, i se face milă de el, și se oprea să-l aștepte. Milă? Să-l aștepte, credeți? Nici nu apuca ăla să se apropie, să stea și el puțin și să-și tragă sufletul și gagica întorcea schiurile, se proptea în bețele alea, i-arăta curul și hîîîrști, valencia! Credeți că Costaichie a tras vreo concluzie negativă de-aici? A luat-o în continuare la goană după ea și-așa s-a repetat figura pînă jos, zece kilometri. Cînd au ajuns pe teren neted Bacaloglu gîfîia să-și dea sufletul, cu limba scoasă de-un cot și fata zice, alo, nu așa înțeleg să-mi arăți că mă iubești, da’ cum, zice ăsta. Nu știu, zice ea, și aici Vintilă rîse domol și admirativ, de astă dată ca și cînd i s-ar fi impus și lui superioritatea tipesei. Pe urmă l-a răsplătit, dom’ profesor. Atîta solicitudine din partea lui, merita și el un gest frumos. De Revelion ea îi zice: nu pot să fac Revelionul cu tine, sînt încă măritată, dar vom proceda în felul următor: seara, pe la ora zece, cumperi o sticlă de șampanie, iei un taxi și vii la mine, aproape de casă, eu urc, pornim, destupăm sticla, ciocnim și o bem pentru un an nou, fericit, cînd o să ne căsătorim și o să fiu numai a ta. Așa au făcut, dom’ profesor, și pe toamnă s-au luat. Numai că repede Costaichie a descoperit o discrepanță între spusele ei și realitate. A avut el vaga bănuială că nu era numai a lui. Certuri, scandal… Dar asta era, că de prins n-o prindea. Ai zis, zice, că te duci la coafor. Nu te-ai dus! Ba m-am dus, dar lipsea coafeza mea și atunci… Și spunea o minciună oarecare, greu de controlat, chiar dacă trebuia să acopere o după-amiază întreagă. Trece anul și vine iar Revelionul. Eram la el, mă invitase. Fix la ora zece, individa îi spune lui Costaichie: dragă, știi că pantofu-ăla cu toc înalt s-a rupt cuiul chiar după-masă și l-am rugat pe cizmar să facă tot posibilul să mi-l dreagă chiar în seara asta. Mă reped să-l iau. Eram lîngă Costaichie. Du-te, zice, dar ce drac de cizmar ține el deschisă dugheana în seara de Revelion? Ține, ține, ciripește ea și o întinde. Costaichie se posomorăște. Amuțește. Și pe urmă odată îi cade fisa! Revelion, ora zece, parcă și lui i se întîmplase la un Revelion o chestie exact la ora zece. Vintilă, zice, hai la cizmar, care dracu cizmar, întreb, îl știu eu, zice, nu e prea departe. Mergem noi la cizmar, cîrnați, cizmarul, care avea două odăi deasupra dughenei, a dat din umeri, începuseră să-i vină și lui musafiri: doamna n-are nici un pantof la mine, zice, e adevărat că o servesc oricînd, dar nu mi-a adus nimic în ultima vreme. Eheee! îl aud pe Costaichie pe drum. Știu eu unde e ea acum, într-un taxi, bea șampanie! Și îmi povestește tot ce v-am spus eu acum… Și așa s-a sfîrșit iubirea lor, încheie Vintilă mereu vesel. A dat-o afară din casă chiar atunci, de față cu invitații, i-a scos rufele, hainele, bulendrele. Gagica, bățoasă, foarte bine, zice, fiindcă poimîine tot aș fi plecat eu! Impotentule!” „Și? zisei. Ce-a mai făcut pe urmă dumnezeita, după al doilea divorț?” „Păi s-a măritat chiar cu tipul la care ieșise în taxi să bea șampanie, zise Vintilă, un inginer, cam în vîrstă, cu păr, așa, grizonat, dar distins bărbat, foarte serios, i-am întîlnit odată pe stradă și am stat de vorbă. Au și-un copil.” „Și Bacaloglu?” „Hm! Bacaloglu, o să-l vedeți! Nu mai mă însor, Vintilă, zice. A căzut în doaga asta!” „Ce doagă?” „Nu vă spun! rîse el, ca și cînd mi-ar fi sugerat că ținea atît de mult la mine, încît nu voia să mă lipsească de plăcerea de a descoperi singur ceva extrem de interesant. O să vedeți!” repetă.

[1] Arie faimoasă în ultimul act din Traviata de Giuseppe Verdi (n. r.)

Capitolul III

„Bufetul” însă nu mai exista, fusese dărîmat și în locul lui se construise un hotel, iar la parter un elegant restaurant cu braserie. „Veniți după mine”, zise Vintilă intrînd și trecu printre mese și mă duse într-o încăpere, un separeu, acolo li se rezervase masa. Sosiseră toți, lipsea, bineînțeles, țiganul, ăsta, pesemne, nu progresase deloc.

Erau îmbrăcați bine, costume de comandă, stofă englezească, pantofi de 289 lei, cravate de mătase la gulere bine apretate. Erau la