— Vreau să învăț cât pot, îi spuse Marie Helenei, când aceasta o întrebă ce planuri avea. Când voi împlini 18 ani, mă mărit cu Otto, mă mut în gospodăria lui și fac copii.

Otto Aschenbrenner era prietenul ei încă de la grădiniță. Curând făcu și Helene cunoștință cu acesta. Era înalt, cu umeri largi, cu o bărbie colțuroasă și părea temerar. Era cu doi ani mai mare decât Marie și renunțase la școală cât putuse de repede, deoarece trebuia să conducă gospodăria tatălui, care după un atac de apoplexie nu mai putea face față. Marie cu Otto formau de la prima privire o pereche aparte, dar după un timp remarcai faptul că se înțelegeau bine, aproape din priviri. Deseori Otto începea o propoziție, pe care o încheia Marie, și invers.

În asemenea momente Helene o invidia. Cel puțin Marie avea pe cineva. Și mai știa și cum va arăta viața ei.

Helene nu știa nici măcar asta. Desigur că voia să termine liceul. Dar apoi? Nu știa. În orice caz nu medicina, cu toate că tatăl ei ar fi preferat acest lucru.

Dar mai era până la examenul de absolvire. Până atunci cu siguranță avea să își dea seama ce voia.

Trebuia să treacă examenul.

•••

La un moment dat s-a impus regula ca fetele din BDM din oraș, care încă mai mergeau la școală, să facă o așa-zisă practică la țară cel puțin o dată, în vacanța de vară. Adică timp de șase săptămâni să dea o mână de ajutor într-o gospodărie țărănească și să ia contact cu viața la țară.

— Vino la noi, îi propuse Marie. Ar fi grozav! Șase săptămâni la noi! În perioada aceasta nici nu este cine știe ce de muncă. Cei mai mulți țărani sunt deranjați de practica asta la țară, dar nu spun.

Șase săptămâni plecată de acasă! Perspectiva era de speriat, dar în același timp ademenitoare. Și firește că Helene prefera să petreacă acest timp la prietena ei, nu la o gospodărie oarecare, la niște necunoscuți. Auzise deja tot felul de povești urâte despre asta, pe Forumul german se clevetea destul pe această temă.

Tatăl se oferi să o ajute, dar Helene voia să încerce să se descurce singură. Și nici nu fu greu. Sună la autorități și după o zi avea aprobarea pe telefon pentru gospodăria Scholz.

Își făcu bagajul imediat ce începu vacanța. Tatăl ei se oferi să o ducă, dar Helene insistă să ia autobuzul.

— Fiica mea își ia zborul, comentă tatăl. Asta înseamnă că am îmbătrânit.

La spital, tatăl făcea parte din conducerea instituției, lucra împreună cu celebrul cercetător în domeniul raselor dr. Astel. Este foarte interesant, spunea tatăl ei, mai sunt încă multe probleme neclare care necesită cercetări. Nu este așa de simplu cum prezintă lucrurile domnii din politică, dar pentru politicieni este ceva obișnuit să simplifice totul peste orice limite.

Când Helene ajunse acasă la familia Scholz, la masa din bucătărie alături de soți stătea un bărbat gras cu barbișon, care vorbea:

— Eu zic că dacă ești nepriceput la construirea gardurilor, nu poți ține oi… Atunci ții vaci ori capre. Caprele sunt deștepte. Trec pe sub gard, dar vin înapoi, pentru că… unde să se ducă?

Toți au râs. Helene nu știa de ce, rămăsese împietrită cu ochii la bărbatul care avea pe cap o tichie cum purtau evreii și arăta ca în caricaturile din gazeta Stürmer. Înțelese că acesta era cu adevărat un evreu! Instinctiv o cuprinse neliniștea: aceștia nu erau dușmanii germanilor? Cum puteau părinții prietenei ei să stea la masă cu un astfel de om? Asta nu se face. Germani, apărați-vă! Nu cumpărați de la evrei! Cât de des văzuse ea asemenea afișe?

— Bună ziua, Helene, zise celălalt bărbat de la masă, tatăl Mariei, un om voinic, ciolănos, cu ochi limpezi. Acesta se ridică și îi întinse mâna. Marie este la vaci, avem una gestantă și trebuie supravegheată. El arătă spre musafirul său și spuse: Dânsul este Herr Stern, fostul nostru negustor de vite.

— Avraham Stern, spuse bărbatul cel gras și zâmbi, parcă nemaisemănând evreilor din caricaturile care apăreau în Stürmer. Hermann și cu mine ne cunoaștem de o veșnicie.

— Bună ziua, răspunse stingherită Helene.

Herr Stern nu îi întinse mâna, ci scoase din buzunar telefonul și privi afișajul orei.

— Este timpul să plec, adăugă el.

Bău ultima înghițitură din ceașca lui de cafea, apoi începu să își ridice trupul voluminos de pe bancă.

— Mai treceți pe la noi, zise mama Mariei, care avea același păr ca fiica ei. Când mai puteți.

— Asta-i problema. Vom vedea.

— Tu știi mai bine, spuse Herr Scholz.

— Da, da, răspunse posomorât Stern.

Helene nu înțelese despre ce era vorba, dar avu senzația că asta nici nu o privea pe ea. De ce ar fi interesat-o? În fond soții Scholz îl puteau primi când voiau ei.

Herr Scholz îl conduse pe oaspete la ușă și imediat ce aceștia au ieșit din bucătărie, din curte intră Marie. Era transpirată, purta niște haine vechi, murdare și zise gâfâind:

— Hallo, Helene! Apoi i se adresă mamei: Cred că începe și ar trebui să îi telefonezi imediat medicului veterinar.

Mama se încruntă și murmură în timp ce își caută telefonul în șorțul ei albastru:

— Iar. Animalul acesta ne va costa mai mult decât câștigăm de pe urma lui.

Marie îi explică apoi Helenei că Herr Stern făcuse înainte negoț cu vite în zonă și că fusese mai îndrăgit de țărani decât actuala societate de tip cooperatist Reichsnährstand, la care acum trebuiau să vândă ceea ce produceau, la prețuri fixe, evident mai mici.

Practica rurală a Helenei începu astfel palpitant. Fătarea a fost dificilă, a durat până în zori, dar s-a încheiat cu bine: vițelul, drăgălaș și micuț, încerca deja după o oră să facă neîndemânatic primii lui pași.

În aceste săptămâni Helene a învățat să mulgă vaca, să adune ouăle de găină fără să le spargă, a învățat ce este de făcut într-o grădină