de legume și multe altele. Dar în general practica a fost mai mult o vacanță decât muncă. A hoinărit mult cu Marie, s-au oprit pe pășuni, au urmărit norii pe cer și au vorbit, au vorbit, au vorbit despre visurile, speranțele și dorințele lor. S-au îmbăiat în lac, au râs de glume proaste și au suportat trăsnăile fratelui mai mic al Mariei.

Au fost vremuri frumoase care au trecut foarte repede. Helene s-a despărțit cu inima grea de gospodăria familiei Scholz când a trebuit să revină acasă, dar școala urma să înceapă din nou curând.

Exact în ziua în care s-a întors ea, a revenit și unchiul Siegmund! Nu îi anunțase, nu dăduse telefon, nici e-mail. Când ea a intrat, l-a găsit în sufragerie, în același costum gri cu vestă, cu care fusese îmbrăcat când îl văzuse ultima dată.

Doar că acum vesta îi era largă. Stofa fâlfâia în jurul siluetei lui subțiate. Era palid de parcă nu mai văzuse de mult soarele și nu mai respirase aer proaspăt. Pe chip îi apăruseră brazde adânci.

Întrebat despre detenția lui, a răspuns vag:

— Nu ar fi nimic de povestit. M-au închis și la un moment dat m-au eliberat. Asta-i tot.

Evită și celelalte întrebări:

— Să vorbim despre asta altă dată, îi rugă el.

Dar se interesă ce se întâmplase între timp și ei îi povestiră tot ce se petrecuse în anii care trecuseră.

— Ai crescut, Helene, remarcă el ca de obicei.

— Ție, Gertrude…, spuse el la plecare, gheboșat, cu aspect bolnăvicios, umbra omului care fusese odată, îți mulțumesc pentru scrisorile și fotografiile pe care mi le-ai trimis. Nici nu îți închipui ce momente de fericire mi-au oferit.

După plecarea lui, toată seara a domnit o atmosferă apăsătoare.

— Nu l-au tratat bine, spuse mama la un moment dat. Nu îmi pot imagina că asta este în spiritul Führerului. Că doar Führerul ne dorește doar binele!

11.

La NSA și-a descoperit de la început ocupația mult visată.

Prima zi l-a cam buimăcit. Agenția i se părea extrem de mare și de străină. Era adăpostită de o clădire masivă în stil clasic, cu lungi coridoare goale pe care te puteai pierde fără tăblițele indicatoare. Până și semnalizarea departamentelor și a coridoarelor părea supusă secretizării. Eugen Lettke se gândi la un moment dat în timpul zilei că dacă acest serviciu secret reușea să fie atât de mare și să nu atragă totuși atenția, era o dovadă a faptului că era bun.

Șeful suprem era un bărbat slab, în scaun rulant, al cărui nume era de asemenea secret. I se spunea simplu „A”. Acesta îl privi atent pe nou-venit și îl testă punându-i câteva întrebări, al căror sens Lettke nu îl descifră. O parte a conversației care dură aproximativ douăzeci de minute se purtă în engleză, limbă pe care A o stăpânea cel puțin la fel de bine ca Lettke. Se părea că trecuse testul, deoarece A îi ură mult succes la noul lui loc de muncă și îl expedie la treabă.

După o adevărată odisee prin coridoare fără nume, Lettke își găsi biroul indicat. Un angajat greoi, cu o respectabilă vechime în muncă, pe nume Müller, îi explică despre ce era vorba: Cu mulți ani în urmă, încă de pe vremea Republicii, NSA a pus în circulație printr-o societate fictivă din Anglia un program care între timp a ajuns foarte popular în întreaga lume civilizată, pentru că era disponibil în toate limbile de circulație internațională. Programul se numea simplu „Jurnal” și funcționa pe toate tipurile de computere, precum și pe majoritatea telefoanelor mobile. Avea un singur scop: servea drept jurnal zilnic. Accesul la conținutul acestuia se făcea printr-o parolă, care îi dădea utilizatorului impresia că este un cont securizat. De altfel, chiar se putea evita astfel ca părinții curioși sau alți membri ai familiei să citească jurnalul. Această protecție era însă apă de ploaie: textele erau memorate într-o arhivă de date, păstrată aici la Weimar, la subsolul clădirii NSA.

Acest lucru îl descoperiseră între timp și experții competenți din alte țări și lansau permanent avertizări, dar deocamdată fără vreun efect notabil. Programul era mult prea popular datorită interfeței agreabile și posibilității introducerii în text a unor mici simboluri, precum și pentru alte funcții. În plus, renunțarea la Jurnal însemna pierderea însemnărilor, pentru că programul nu fusese prevăzut cu posibilitatea descărcării textelor.

Sarcina lui Eugen Lettke era de a căuta în însemnările fiilor, fiicelor, soțiilor ori iubitelor politicienilor și militarilor importanți englezi și americani date, evident potrivit unor liste, care puteau fi relevante pentru Germania din punct de vedere militar, economic sau politic.

Această sarcină era ideală pentru că îi oferea acces nu doar la jurnalele în limba engleză, ci la toate.

Era aproape prea frumos pentru a fi adevărat.

Se înfiora de încântare, dar era și conștient că era nevoie să fie atent. Putea să fie o greșeală. Mai întâi trebuia să vadă dacă chiar asta rămânea sarcina lui.

Și aceasta a rămas. În următoarele dimineți abia aștepta să meargă la birou și lucrurile au rămas mult timp neschimbate.

Era însă preocupat să afle dacă și el era supravegheat. Dacă cineva urmărea ce citea.

Asta avea să descopere dacă citea ceva care nu îl privea și aștepta reacția. Și putea să o facă imediat, invocând lipsa de experiență.

Așa că citi câteva jurnale zilnice în limba germană. Vise, comentarii furioase la adresa șefilor, vecinilor, soților, reverii de fetișcane îndrăgostite. În cazul ultimelor era uimit în mod special de lungimea textele. Evident scrise pe tastele minuscule ale telefoanelor. Limbutele astea aveau cu siguranță prea mult timp liber.

Găsi și însemnări despre probleme legate de sex, despre infirmități și sensibilități, despre constipații și retenție urinară, crize de tuse și dureri de genunchi. A dat și peste câteva afirmații de-a dreptul nepotrivite privitoare la Führerul și reichskanzlerul tuturor germanilor, Adolf Hitler.

Astea chiar i-au picat bine. A întocmit un scurt raport, pe care l-a înaintat cu mențiunea, care nu putea fi trecută cu vederea, că este conștient că acestea nu sunt de competența lui, dar în timp ce