Fuseseră mai mult de trei, dar pentru scopul lui ajungeau trei. Cineva trebuia să clarifice situația.

Clarificarea a venit sub forma unei convocări la o discuție cu A. O discuție între patru ochi, în care A i-a explicat că opiniile sunt cercetate numai la solicitarea expresă a Staatspolizei. Când nu există o astfel de solicitare, timpul și energia angajaților trebuie să se canalizeze către alte activități mai importante.

Acestea fiind spuse, A a introdus raportul lui Lettke în mașina de tocat hârtie, iar pe el l-a trimis înapoi la muncă.

Eugen Lettke a fost foarte satisfăcut de acest sfârșit. Nimeni nu îi spusese că nu are voie să citească jurnalele în limba germană. Asta fusese tot ce voise să afle.

Așa că se hotărî ca pe viitor să facă ore suplimentare. Multe, multe ore suplimentare pe care le va folosi căutând ultimele două fete de pe lista lui.

În antepenultima clasă a liceului teoretic, Helenei i-a venit o nouă profesoară de menaj, care nu îi mai trecea cu vederea lipsa de îndemânare. Notele ei deveniseră tot mai proaste și salvarea nu mai depindea de ea, pentru că pretențiile crescuseră! Dacă ar fi continuat așa, ar fi rămas repetentă din cauza menajului, ceea ce ar fi însemnat că nu ar fi mai avut cum să își facă planuri după absolvirea liceului, pentru că nu va mai putea da examenul.

Singura posibilitate pe care o mai avea era ca în a doua jumătate a anului, în loc de menaj, să opteze pentru altă materie – pentru asistență medicală ori programare.

Niciuna dintre acestea nu o încânta.

— Ți s-ar potrivi asistența medicală, fu de părere diriginta ei, căreia nu îi era ușor să renunțe la Helene, care la celelalte materii avea note bune. Doar ești dintr-o familie cu o tradiție în domeniul acesta.

Tocmai asta era. Perspectiva de a schimba pansamente însângerate și ploști îi repugna la fel de mult ca ideea de a opera oameni.

Iar programarea? Din când în când mai avea acces la computerul pe care tatăl ei și-l procurase totuși și se descurca oarecum. Nici cu scrisul la mașină nu stătea prost.

Dar să facă ea programe precum cele pe care le folosea pe computer? Nu avea nici cea mai vagă idee. Dacă se înscria la clasa de programare și eșua într-un mod jalnic? La asistență medicală cel puțin nu o va da în bară. Chiar dacă îi va fi greață, va putea să facă tot ceea ce i s-ar fi cerut.

Când venea vorba de programare, se gândea însă în primul rând la faptul că aceasta era o treabă pentru femei, mai ales pentru femeile care nu aveau parte de bărbați. A opta pentru asta i se părea egal cu a renunța definitiv la speranța într-o viață mai bună.

Când mai rămăsese doar o săptămână până la decizia finală, se duse în vizită la unchiul Siegmund, pentru a-i cere sfatul.

El se bucurase nespus de vizită și păru de-a dreptul măgulit când îi spuse ce o adusese.

— Așteaptă, spusese el, mă duc să fac o cafea și pe urmă mergem în camera de zi să discutăm. Sau preferi un ceai? De fapt, tu bei cafea?

— Da, recunoscu încurcată Helene, cafea din cereale.

— Oricum nu există altceva.

Din cauza unor dispute politice care durau de ani buni, cafeaua era greu de procurat și foarte scumpă.

Ea îl privi cum trebăluia prin bucătărie; puse apa la fiert, turnă cafeaua, aranjă ceștile și farfurioarele pe o tavă, precum și zahărul și laptele. Mirosi însă laptele și îl dădu de o parte.

— Din păcate, s-a acrit. Eu nu prea beau lapte.

— Nu face nimic.

Un sfert de oră mai târziu ședeau amândoi în camera de zi, la masa rotundă de lângă fereastră, de care ea încă își mai amintea. Acum totul părea mai mic, mai mic și mai prăfuit. Unchiul Siegmund îi turnă cafeaua, apoi luă loc în vechiul lui fotoliu din nuiele împletite, adus din călătoriile sale, își puse două bucăți de zahăr în cafea, sorbi, se încruntă și întrebă:

— Așadar, ce ai pe suflet?

Helene îi spuse și îi prezentă și opțiunile pe care le avea. Îi mărturisi că nu avea înclinații spre gospodărie, că de asistența medicală îi era silă și că programarea o înspăimânta.

— De asta pur și simplu nu știu ce să fac!

Unchiul Siegmund mustăci.

— Mă bucur că mi te-ai adresat mie. Presupun că știi ce te-ar sfătui părinții tăi.

Helene sorbi și ea din cafea. Era teribil de tare, tare și amară, la fel de amară ca situația în care se afla ea.

— Tata ar spune „Asistența medicală, că doar ești fiica mea!” Mama ar spune „Firește că vei continua cu menajul. Pentru o tânără acesta este cel mai important. Străduiește-te mai mult”.

Unchiul ei râse, pentru că ea își imitase părinții.

— Și pentru că nu ți-au plăcut cele două răspunsuri, ai venit la mine. Cu alte cuvinte, vrei ca eu să mă pronunț în favoarea onorabilei arte a programării, nu este așa?

— Dar eu nu știu să tastez ca un programator! zise Helene. Asta-i problema.

— Vorbești despre tastat la modul figurat. Că pentru programare nu este nevoie de mâini dibace. Este suficient să atingi tastele și îmi dau seama dacă până în clasa a patra ai reușit să devii o liceană. Gândire inteligentă – de asta ai nevoie. Dar tu ești bună la matematică și nu ar trebui să te temi de eșec. În plus, este nevoie de scrupulozitate, dăruire și o exprimare clară. Toate sunt trăsături categoric feminine, nu este așa? Deci, de ce crezi că ai putea avea probleme?

Pentru că eu nu mă consider suficient de feminină, ar fi vrut să îi spună Helene. Pentru că eu nu sunt nici măcar atât de feminină, încât să trezesc atenția unui tânăr plin de coșuri!

Dar se abținu. Ridică din umeri și zise:

— Am o senzație neplăcută.

— O senzație neplăcută, hm… Unchiul luă cu ambele