— Ceea ce ar fi o mare consolare pentru mine, bineînţeles,  spuse Ron.

Harry râse.

— Păi chiar ar trebui să fie! Ceea ce vreau să spun este că  indiferent ce s-ar întâmpla cu corpul tău, sufletul ar supravieţui  neatins, spuse Hermione. Dar cu Horcruxul este exact invers.  Viaţa fragmentului de suflet din el depinde de recipient, de corpul său vrăjit. Nu poate exista fără el.

— Jurnalul acela a cam murit când l-am străpuns, spuse Harry, amintindu-şi cum cerneala cursese ca sângele din  paginile găurite şi ţipetele bucăţii de suflet a lui Cap-de-Mort,  când dispăruse.

— Şi, odată ce jurnalul a fost distrus complet, bucata de suflet închisă în el nu a mai putut exista. Ginny a încercat să  scape de jurnal înaintea ta, aruncându-l în toaletă, dar, în mod evident, s-a întors ca nou-nouţ.

— Stai aşa, spuse Ron, încruntându-se. Fragmentul de suflet din jurnalul acela a posedat-o pe Ginny, nu-i aşa? Cum  funcţionează asta?

— Atâta timp cât recipientul magic rămâne intact, bucata de suflet din interior poate intra şi ieşi din cineva, dacă se ataşează  prea tare de obiect. Nu mă refer la ţinerea lui pentru prea mult timp, nu are nici o legătură cu atingerea acestuia, adăugă ea,  înainte ca Ron să poată vorbi. Mă refer la apropiere emoţională.  Ginny a scris toate trăirile ei în jurnalul acela, devenind extrem  de vulnerabilă. Nu e deloc bine să te ataşezi prea mult sau să  devii dependent de Horcrux.

— Mă întreb oare cum a distrus Dumbledore inelul, spuse Harry. De ce nu l-am întrebat? Nu m-am... Vocea i se pierdu... se gândea la toate lucrurile despre care ar fi trebuit să îl întrebe pe Dumbledore şi acum, după moartea directorului, avea  senzaţia că ratase foarte multe ocazii, cât fusese în viaţă  Dumbledore, de a afla mai multe... de a afla totul...

Tăcerea fu spartă când uşa se deschise de perete cu o bufnitură cutremurătoare. Hermione ţipă şi dădu drumul cărţii Secretele magiei celei mai întunecate, Şmecherilă fugi sub pat, şuierând indignat, Ron sări de pe pat, alunecă pe un ambalaj aruncat de broscuţă de ciocolată şi se lovi cu capul de peretele de vizavi, iar Harry se grăbi instinctiv să-şi ia bagheta, înainte de a-şi da  seama că o avea în faţă pe doamna Weasley, cu părul ciufulit şi  chipul contorsionat de furie. Îmi pare rău să întrerup această  drăgălaşă reuniune, spuse ea, cu vocea tremurândă. Sunt convinsă că vreţi să vă odihniţi... dar în camera mea sunt stivuite cadouri de nuntă care trebuie sortate şi aveam senzaţia  că vă arătaserăţi de acord să mă ajutaţi.

— Ah, da, spuse Hermione, sărind în picioare cu o expresie îngrozită şi făcând cărţile să zboare peste tot în jur, o să vă  ajutăm... Iertaţi-ne...

Aruncă o privire speriată spre Harry şi Ron şi ieşi imediat din cameră după doamna Weasley.

— Parcă suntem spiriduşi de casă, se plânse Ron în şoaptă,  masându-şi în continuare capul, urmând-o şi el, împreună cu  Harry. Dar fără satisfacţiile muncii. Cu cât o să se termine mai  repede nunta, cu atât o să fiu mai fericit.

— Da, spuse Harry, atunci nu o să mai avem nimic de făcut decât să găsim Horcruxuri... o să fie ca în vacanţă, nu-i aşa?

Pe Ron îl pufni râsul, dar se opri brusc la vederea mormanului  imens de cadouri de nuntă care îi aştepta în camera doamnei  Weasley. Familia Delacour sosi în dimineaţa următoare, la ora  unsprezece, între timp, Harry, Ron, Hermione şi Ginny ajunseseră să îi antipatizeze sincer pe membrii familiei Delacour şi Ron se întoarse ţopăind supărat în camera sa, pentru a-şi  pune şosete asortate, iar Harry încercă să-şi netezească părul. Odată ce fură cu toţi consideraţi destul de dichisiţi, ieşiră în  curtea însorită, pentru a-i aştepta pe musafiri. Harry nu mai  văzuse niciodată curtea atât de curată. Ceaunele ruginite şi  cizmele vechi de cauciuc care erau de obicei pe treptele de lângă  uşa din spate dispăruseră şi fuseseră înlocuite cu două Tufe Tremurătoare noi, aşezate în ghivece mari, de-o parte şi de alta  a uşii. Deşi nu bătea deloc vântul, frunzele se unduiau uşor,  generând un efect plăcut de adiere. Găinile fuseseră închise în  coteţ, peluza fusese greblată, iar plantele din grădina din  apropiere fuseseră tunse, curăţate şi în general aranjate, deşi  lui Harry, căruia îi plăcea mai mult când era sălbatică, i se păru  destul de pustie fără contingentul obişnuit de pitici  neastâmpăraţi. Pierduse numărul armatei de vrăji de protecţie care fuseseră aruncate asupra Vizuinei de către Ordin şi  minister, tot ce ştia era că nimeni nu mai putea să vină direct  acolo prin mijloace magice. Drept urmare, domnul Weasley se dusese să îi întâmpine pe membrii familiei Delacour în vârful  unui deal din apropiere, unde aveau să sosească într-un Portal. Primul semn al venirii lor fu un hohot de râs foarte ascuţit,  dovedit a fi al domnului Weasley, care apăru în poartă câteva  clipe mai târziu, încărcat cu bagaje şi deschizându-i calea unei  femei frumoase, blonde, îmbrăcate cu haine verzi de culoarea  frunzei, care nu putea fi decât mama lui Fleur.

— Maman. strigă Fleur, fugind să o îmbrăţişeze. Papa! Monsieur Delacour nu era nici pe departe la fel de chipeş pe cât  era soţia sa de frumoasă, avea cu un cap mai puţin şi era  extrem de dolofan, cu o barbă neagră, mică şi ascuţită. Cu toate acestea, părea un om binevoitor. Se apropie de doamna Weasley  cu nişte sărituri mici, încălţat cu cizme cu toc înalt, sărutând-o  de două ori pe fiecare obraz şi zăpăcind-o.

— V-aţi derrranjat prea mult, spuse el cu o voce joasă.

Fleurrr ne-a spus că aţi muncit încontinuu.

— Vai, e o nimica toată, o nimica toată! ciripi doamna  Weasley. O plăcere! Ron se descarcă dându-i un şut unui pitic  care se iţise din spatele unei Tufe Tremurătoare.

— Stimată doamnă! spuse monsieur Delacour, zâmbind şi  ţinând în continuare mâna doamnei Weasley între mâinile sale grăsuţe. Suntem deosebit de onoraţi de unirea apropiată a  familiilorrr noastrrre! Daţi-mi voie să v-o prezint pe soţia mea,  Apolline. Doamna Delacour se apropie parcă plutind şi se aplecă să o sărute şi ea pe