Pentru a linişti opoziţia, Nicolae a recurs la ceea ce părea a fi o concesie majoră, numindu-l ca ministru de interne pe Aleksandr Protopopov, om de afaceri şi membru al Blocului Progresist, care nu deţinea nicio poziţie oficială. Numirea, aparent o încercare de apropiere faţă de Dumă, stârnit speranţa entuziastă că ţarul ar fi pe punctul să renunţe la prerogativa sa de a alege miniştri. Măsura s-a dovedit a fi însă doar o manevră politică. Curtea ştia că Protopopov era un carierist vanitos şi lipsit de scrupule, gata să îndeplinească orice ordin. Alexandra fusese aceea care îl recomandase, la sfatul lui Rasputin. „Te rog, numeşte-l pe Protopopov ministru de interne”, îl îndemnase ea pe ţar, „face parte din Dumă – asta îi va impresiona şi le va închide gura”. Impresia a fost de scurtă durată totuşi: de îndată ce a realizat că Protopopov nu e nimic altceva decât un slujitor al ţarului, Duma s-a întors împotriva Coroanei cu o furie înzecită.

Furia a izbucnit făţiş odată cu redeschiderea, în noiembrie 1916, a lucrărilor Dumei, întrunită pentru a vota bugetul. În septembrie şi octombrie, principalele partide de opoziţie, în urma unor reuniuni ţinute mai întâi separat, apoi în cadrul Blocului Progresist, au reuşit să ajungă la o strategie comună. Deputaţii simţeau că se află în faţa unei urgenţe: trebuia făcut ceva, cât mai repede, înainte ca ţara să explodeze. Cadeţii au adoptat o platformă extrem de radicală, prin care Miliukov, purtătorul lor de cuvânt din Dumă, era însărcinat să îl acuze în mod public pe primul ministru, Boris Stürmer, de înaltă trădare. Stürmer, vechi membru al aparatului birocratic şi monarhist înveterat, era într-adevăr foarte puţin potrivit să conducă guvernul Rusiei în vremuri de criză. Nu existau însă – şi nici până astăzi nu au ieşit la lumină – dovezi că ar fi comis acte care să aducă măcar pe departe a trădare. Fusese ales ca ţintă din cauza numelui de origine germană, care trezea printre şovini şi ignoranţi suspiciuni în legătură cu loialitatea lui. Sub presiunea elementelor conservatoare din Blocul Progresist, Miliukov a acceptat să îşi tempereze întrucâtva acuzaţiile, fără a ascunde însă încotro bătea.

Stürmer, căruia îi ajunseseră la ureche informaţii despre planul opoziţiei, i-a cerut ţarului permisiunea de a dizolva Duma, în cazul în care situaţia ar fi impus-o: proferarea unor acuzaţii de trădare la adresa guvernului, într-o ţară aflată în război, era în sine un act de trădare. Dar Nicolae, stăpânit de acum de o descurajare fără leac, devenise şovăielnic. Dormea prost şi era atât de scârbit de comportamentul – după el, lipsit de patriotism – al politicienilor, încât refuza chiar şi să mai citească ziarele.

Duma şi-a deschis lucrările la 1 noiembrie 1916, într-o atmosferă extrem de tensionată. După cuvântul de deschidere, Kerenski a urcat la tribună şi s-a lansat într-un atac virulent la adresa guvernului, afirmând că adevăraţii duşmani ai Rusiei se aflau nu pe front, ci în interiorul ţării. A cerut răsturnarea guvernului, acuzându-l că trădează interesele ţării.

Cum Kerenski avea reputaţia unei personalităţi isterice, discursul lui nu a făcut prea multă impresie. Nu la fel au stat lucrurile cu Miliukov, un om de ştiinţă controlat în atitudini, cunoscut în întreaga Rusie în calitatea lui de lider al cadeţilor şi redactor-şef al ziarului acestora. În discursul lui, Miliukov, îmbinând cu abilitate adevăruri şi insinuări, încerca să sugereze, fără a o declara explicit, că Stürmer se făcea vinovat de înaltă trădare. În acest scop, Miliukov cita presa franceză şi pe cea germană şi făcea aluzie la probe chiar mai compromiţătoare pe care le-ar fi deţinut, dar pe care nu putea să le prezinte. A trecut în revistă toate greşelile comise de guvern, însoţindu-şi enumerarea cu o întrebare retorică repetată: „E aceasta prostie sau e trădare?”, la care Camera răspundea de fiecare dată prin strigăte de „Prostie!”, „Trădare!”, „Amândouă!”

Acuzaţiile lui Miliukov erau lipsite de orice fundament, practic o înşiruire de minciuni. Mai târziu, aflat în emigraţie, el avea să recunoască acest lucru, justificându-şi calomniile prin necesitatea unor măsuri extreme, care ar fi permis Blocului Progresist să preia conducerea înainte ca ţara să se prăbuşească. În fapt, discursul lui a contribuit la fel de mult ca activitatea – sau lipsa de activitate – a guvernului la aprinderea pasiunilor revoluţionare. Deşi cenzura militară a interzis presei să citeze sau chiar să relateze despre discurs, sute de mii de copii ale acestuia au fost răspândite în ţară şi pe front. Civili şi soldaţi laolaltă erau acum convinşi că „deputatul Dumei, Miliukov, a adus dovezi că împărăteasa şi Stürmer au vândut Rusia Kaiserului Wilhelm”. Pasiunile stârnite de Miliukov au avut un rol hotărâtor în declanşarea Revoluţiei din Februarie, în care presupusa trădare a guvernului a constituit iniţial principala motivaţie a protestatarilor.

Şedinţele Dumei care au urmat nu au îmbunătăţit cu nimic situaţia autorităţilor, oratorii, inclusiv monarhişti, alăturându-se atacurilor.

Lucrările din noiembrie ale Dumei au marcat instalarea unei psihoze revoluţionare – a unui sentiment iraţional, dar prin asta nu mai puţin apăsător, că „lucrurile nu mai puteau continua astfel”, că întregul edificiu al Rusiei ţariste trebuia dărâmat. Psihoza, care! stăpânea de mult cercurile intelighenţiei radicale, cuprinsese acum centrul liberal şi începea să se răspândească până şi în rândul conservatorilor. Un aghiotant al ţarului vorbeşte în memoriile sale de „convingerea larg răspândită că ceva trebuia să cedeze, să fie distrus – o convingere care îi frământa pe oameni şi nu le dădea pace”. Un alt contemporan scria în decembrie 1916 despre „instituţia autorităţii devenită obiect de amuzament”.

La 8 noiembrie 1919, Nicolae, într-un efort zadarnic de a linişti Duma, l-a demis pe Stürmer, numindu-l în locul lui pe liberalul A. F. Trepov. Urmând exemplul lui Stolîpin, acesta a încercat să-şi facă din Dumă un partener de discuţie. A promis să satisfacă mare parte din cererile deputaţilor. Dar, la 19 noiembrie, când a apărut în faţa Dumei cu intenţia de a-şi prezenta programul, stânga l-a primit cu strigăte insultătoare şi, timp de patruzeci de minute, l-a împiedicat să